Mereu am pus pasiunea mea pentru iarna pe seama faptului ca sunt nascuta iarna. Copil fiind, nimic nu-mi placea mai mult decat zapada alba de-afara, un brad impodobit si mirosul de cozonac. In schimb, nu ma dadeam prea tare in vant dupa diminetile de iarna. Am sa va povestesc de ce.
Al meu tata avea o placere fantastica in a ma scoate din caldura sufocanta a sobei in frigul napraznic de afara si a ma duce la fantana din curte, asa desculta, in pijamale si cu ochii lipiti de somn. Pentru ca momentul sa fie memorabil, scotea repede din fantana o galeata cu apa si aproape ca mi-o turna in cap. Nu era chip sa scap de o clatire sanatoasa cu apa rece de izvor, parca-l si aud: "Clateste-te ca lumea, nu ca pisica!"
Rosie ca focul, cu mainile sloi si cu apa siroindu-mi pe fata, alergam langa soba si pana nu imi iesea frigul din oase nu mai faceam alta miscare. Ca sa ma mai imbuneze, ma alinta si imi spunea o poveste. De fiecare data aceeasi: "Cand eu si frate-miu aveam anii tai, ne trezeam dimineata si, cum vedeam pe geam zapada, ieseam asa in pijamale cum eram si alergam ca nebunii prin toata gradina pana ne trezeam de tot. Si tu te plangi pentru atata lucru?" Nu mai stiam ce sa-i raspund, asa ca ma bagam si mai tare in soba si asteptam sa plece, doar doar n-o sa vada ce frig mi-era.
Ritualul avea loc aproape in fiecare zi din iarna, cand tata era liber. Exceptie faceau zilele in care se taia si se prepara porcul, nu mai avea nimeni timp de mine. De fapt, nu mai era loc pentru altceva sau altcineva cat durau pregatirile, ei uitau de mine, iar casa toata era a mea. Imaginati-va, deci, cata fericire pe capul meu: puteam sa impodobesc bradul asa cum imi doream, sa mananc jumatate din biscuitii si bomboanele ascunse de mama pentru seara de colindat si chiar aveam timp sa pun cateva mere deoparte pentru "zile negre". Si toate astea fara sa primesc indicatii de la nimeni. Fericirea nu dura mult, caci in secunda in care faceam macar gestul de a iesi din casa, toti isi aminteau, ca din senin, ca familia mai avea un membru. Si-atunci se puneau iar pe capul meu: "intra in casa", "stai afara, dar imbraca-te gros", "pune-ti caciula", "nu iesi pe strada", "unde-ti sunt manusile?". Asa ajungeam sa ies afara cu tone de lana pe mine, de nici nu ma mai puteam misca. Dar macar ieseam. Daca aveam putin noroc, furam repede o bucata de sorici, apoi imi luam saniuta si ma strecuram printre ei pana ieseam din curte.
Ajunsa afara, o alta lume se infatisa in fata ochilor: totul era alb, inghetat, zapada cat vedeai cu ochii si din cand in cand mai dadeai peste oameni de zapada sau peste cate-o cazemata distrusa „pe la colturi”. Cum ar zice bunica-mea, nici "tipenie de om" pe strada. Dar nu ma descurajam, caci stiam locurile de joaca, asa ca imi continuam pasul, trebuia sa-i gasesc pe ceilalti. Si-abia cand ii gaseam incepea adevarata aventura. Nu tineam cont ca e dimineata sau seara, ca e ajunul Craciunului, Craciunul sau Anul Nou. Nu stiam cat e ceasul, uitam sa mananc si imi potoleam setea cu turturii de la case. Eram uda pana la piele, aveam nasul rosu si bujori in obraji, mainile sloi si cizmulitele pline de zapada. Veneam acasa obosita de atata tras la sanie si adormeam cu sania in gand.
A doua zi o luam de la capat, neobosita. Doar ca a doua zi nu mai puteam sa fur sorici, deja il ascunsesera.
PS: Nu cred sa existe iarna in care sa nu-mi amintesc de aceste momente. An de an, revin in aceeasi casa, imi incalzesc mainile pe aceeasi soba si ies pe aceeasi strada, cautand din priviri copiii ce-am fost odata. Chiar daca nu mai gasesc pe nimeni, ochii sufletului nu au nevoie de vada, ci sa simta, sa-si imagineze.
Dar eu am spus destul deja, de-acum va las sa va imaginati si sa-mi povestiti cum arata iarna pentru voi. Si nu va las singuri, ci in compania sufletelor voastre si a lui Cosbuc :)
Intre timp, va doresc sarbatori senine si pline de caldura! CRACIUN FERICIT!
Iarna pe ulita
(de George Cosbuc)
A-nceput de ieri sa cada
Cate-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai razbunat
Spre apus, dar stau gramada
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
si pe rau e numai fum.
Vantu-i linistit acum,
Dar navalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sanii,
De pe coasta vin tipand
si se-mping si sar razand;
Prin zapada fac matanii;
Vrand-nevrand.
Gura fac ca roata morii;
si de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se galcevesc
Vrabii gurese, cand norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfada,
Stau pe-ncaierate pusi;
Cei mai mici, de foame-adusi,
Se scancesc si plang gramada
Pe la usi.
Colo-n colt acum rasare
Un copil, al nu stiu cui,
Largi de-un cot sunt pasii lui,
Iar el mic, caci pe carare
Parca nu-i.
Haina-i maturand pamantul
si-o taraste-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Sa mai bata, soro, vantul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Ma-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
si s-avanta, si se crede
Ca-i barbat;
Cade-n branci si se ridica
Dand pe ceafa putintel
Toata lana unui miel:
O caciula mai voinica
Decat el.
si tot vine, tot înoata,
Dar deodata cu ochi vii,
Sta pe loc - sa mi te tii!
Colo, zgomotoasa gloata,
De copii!
El degraba-n jur chiteste
Vrun ocol, caci e pierdut,
Dar copiii l-au vazut!
Toata ceata navaleste
Pe-ntrecut.
- "Uite-i, ma, caciula, frate,
Mare cat o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dansa sapte sate
Adapost!
Unii-l iau grabit la vale,
Altii-n gluma parte-i tin -
Uite-i, fara pic de vin
S-au jurat sa-mbete-n cale
Pe crestin!
Vine-o baba-ncet pe strada
În cojocul rupt al ei
si încins cu sfori de tei.
Sta pe loc acum sa vada
si ea ce-i.
S-otaraste rau batrana
Pentru micul Barba-cot.
- "Ati înnebunit de tot -
Puiul mamii, da-mi tu mana
Sa te scot!
Cica vrei sa stingi cu paie
Focul cand e-n clai cu fan,
si-apoi zici ca esti roman!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stapan.
Ca pe-o bufnit-o-nconjoara
si-o petrec cu chiu cu vai,
si se tin de dansa scai,
Plina-i stramta ulicioara
De alai.
Nu e chip sa-i faci cu buna
Sa-si pazeasca drumul lor!
Rad si sar într-un picior,
Se-nvartesc si tipa-ntruna
Mai cu zor.
Baba si-a uitat învatul:
Bate,-njura, da din maini:
- "Dracilor, sunteti pagani?
Maica mea! Sa stai cu batul
Ca la caini!
si cu batul se-nvarteste
Ca sa-si faca-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
si multimea navaleste
Iarasi stol.
Astfel tabara se duce
Lalaind în chip avan:
Baba-n mijloc, capitan,
Scuipa-n san si face cruce
De Satan.
Ba se rascolesc si cainii
De prin curti, si sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirati batranii
Din bordei.
- "Ce-i pe drum atata gura?
- "Nu-i nimic. Copii strengari.
- "Ei, auzi! Vedea-i-as mari,
Parca trece-adunatura
De tatari!
______________
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (19)
Ma bucur enorm de asemenea articole, care ma fac sa retraiesc bucuria de a fi copil: batai cu bulgari, sanius, povesti cu cei dragi la gura sobei, cozonacii aburind ai mamei.
Multumesc pentru articol.
Prima pornire cand ma gandesc la iarna este sa-mi vina in minte culoarea ALB si apoi ZAPADA.
Nascuta fiind iarna, o iubesc, cele mai multe si grele drumetii pe munte le-am facut iarna, una din drumetii ,de la Piatra Arsa la Babele, a fost prin zapada de 3m (cred ca atata au inaltime jaloanele puse pe traseul de iarna catre Babele ).
Daca imi vin in minte atat de multe amintiri despre iarna nu inseamna ca s-a asternut omatul si pe creierul meu si nu receptionez ca vom plati mai mult la intretinere sau pe mancare, dar nu pot schimba cu nimic aceasta stare de fapte imediat urmatoare.
Dar iarna, prin specificul ei, ne ofera si ne obliga la provocari, in iarna ne calim si fizic si moral.
Prima mea amintire clara despre grozaviile iernii sunt de cand aveam 5 ani, zapada ajunsese pana la lucarna din podul casei, numai tata iesea pe acolo, pana in ziua in care a reusit sa termine de dat zapada ca sa faca un culoar de circulatie impreuna cu alti vecini de curte, apoi am iesit si eu si l-am vazut pe tata cu o cascheta de pilot pe cap si ochelari de sudura(mai tarziu am aflat amanuntul).Pentru bucuresteni, drumul de acasa-zona Liceului Cantemir-pana la serviciu-uzinaFord,actual cartier Floreasca- il facea pe jos. Nu stiu unde s-a topit acea zapada ,dar pe mine m-a uimit ,de am tinut-o minte si o vad ca si azi in fata ochilor.
Ne-am mutat apoi in Floreasca(!), iernile erau bogate in zapada si geroase, dar nu-mi amintesc sa fi avut palton:toata ziua eram pe derdelus, cu un pulovar gros de lana tricotat de mama cu doi ciucuri mari verzi, care au supravietuit cu succes la toate tumbele ce le faceam cu sania. Pulovarul a ajuns sa-l poarte apoi si fratele meu.Eu eram deja adolescenta cand el isi facea cazemate de zapada, dar imi placea sa fac plimbari lungi ,de ore ,cu una din cele doua bune prietene ce le aveam deja, plimbari cu scartaitul zapezii sub pasi , care ne incanta enorm. Linistea aceea profunda a strazilor o doresc si astazi....
La 20 de ani inca iubeam iarna cu pasiunea copilariei si am fost tare mirata cand o doamna, ce o cunosteam, mi-a spus ca nu imi va mai place la fel de mult cand voi avea 40 de ani...
Astazi, la 63 de ani, iarna din acest an mi-a placut, din cat s-a aratat pana acum, deci nu mi-a intrat in dizgratie !
Ce poate fi mai minunat dacat aerul curat al iernii...Mama trebuia sa plece la piata, nu avea cu cine ma lasa,eram pana in 4 ani, asa ca a nscocit o masura de siguranta: punea un scaun mai mare cu picioarele in sus, peste un altul asezat normal, aseza cateva perne inauntru, ca un cuib, ma baga acolo si deschidea geamul larg .Eu eram ca si anesteziata de aerul rece, cred ca mai si adormeam si nu-mi era frig. Nu am fost si nu sunt prea bolnavicioasa!
Sa iubim orice anotimp, viata noastra se compune din toate, nu poti iubi viata pe jumatate !
Sarbatori de iarna fecite, dragi prieteni si cititori !
Sa speram si sa ne dorim sa avem un an mai bun !
Pana una alta, n-ar trebui sa uitam nici versurile regretatului Adrian Paunescu :
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
ÃŽntre ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Åži e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
ÃŽnsă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
ÃŽntr-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Åži ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Åži în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Åži se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Åži pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Åži abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Åži nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Åži de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Peste toate sunt parintii nostrii, ar trebui sa-i judecam doar prin prisma sacrificiului facut pentru ca noi sa fim aici unde suntem acum, sa fim ceea ce suntem acum. Le datoram insasi viata, si faptul ca ii cunoastem ne deosebeste de cei care nu au cui astazi sa-i spune mama sau tata !
Le datoram o lacrima, un sarut patimas, buni sau rai cum sunt sant ai nostrii si nu e momentul Craciunul sa ne dezicem de ei !
Sarbatori fericite, voua tuturor celor care aveti rabdarea de a privi in sufletul aproapelui vostru !
Imi aduc perfect aminte cum in 1954 "admiram" : cazematele, turnurile de aparare facute de cei tineri (15-25 ani), tunelurile de iesire din curte facute de adulti, precum si schiorii ce ne aduceau painea in ranita, (sunt bucurestean get-beget). Sa va spun ca ajungeam seara acasa, (derdelusul era in capatul strazii nefiind deranjati de nimeni) si biata noastra mama nu mai stia cum sa ne frectioneze usor degetele de la maini si picioare pe care nu le mai simteam de degerate ce erau, sa va spun ca ne dojenea si ne spunea ca nu ne mai lasa, dar a doua zi eram tot acolo.
La 14-15-20 de ani, scoteam zapada din curte impreuna cu parintii si ori de cate ori ningea faceam drum atat pentru noi cat si pentru o batranica de 90 de ani, vecina de curte si care ne povestea cum a stat la masa cu Regele, cu Antonescu, cu Bratianu si altii.
La 30 de ani imi luam baiatul pe sanie si cautam derdelusuri la mare departare de casa pentru ca am incercat mereu sa-i dau si lui din acea copilarie a mea care mi-a placut foarte mult.
Astazi nu mai este ca acum 30 de ani, dar nici macar ca acum10 ani! Este o mare diferenta de mentalitate, de bunastare, de oportunitati! Este pacat ca se pierde ceva frumos din copilarie. Raman totusi fericit cand imi spune baiatul meu: ma duc sa iau sania din boxa de la mamaia ca sa-mi duc nevasta la derdelus in parc la IOR.
Inseamna ca am si eu un pic de cotributie la aceasta stare de lucruri. La mine in bloc nu am auzit ceva asemanator, vecinii mei fiind "buni amicii" cu sticla nu cu urmasii lor.
Deci imi place iarna chiar daca in multe momente este greu sa-i faci fata. La buna vedere si SARBATORI FERICITE.
...
Si acum ca si atunci, pe vremea cand eram copil, astept prima zapada cu acelasi entuziasm, cu aceeasi sfiosenie in suflet, de parca nimic nu s-ar fi schimbat in toti acesti ani in sufletul meu; si nu sunt putini acesti ani din pacate. Chiar daca ambalajul se deterioreaza - daca imi permiteti sa ma exprim astfel - in interior ramanem aceiasi, cei care eram la varsta la care asociam iarna doar cu fulgii mari de zapada, cei care si acum imi umezesc ochii delectandu-ma in timp ce-i privesc; o asociam cu sania care rupea partia cat era ziua de lunga facandu-ne sa uitam de frigul care ne invinetea fetele, cu omul de zapada care aparea ca un miraj de unde nici nu te asteptai si care tot asa miraculos disparea cu prima geana de soare, profetind parca relativitatea fiintei noastre pe acest pamant. Vedeam in iarna linistea unei seri calde in cabana la gura semineului cu ceaiul aburind a lamaie si menta atmosfera din jur, privind pe geam prin albul negrei nopti .
Intre timp mi-a aratat si cealalta fata, cea mai putin romantica si frumoasa, cea mai dura si rece, mai umeda si murdara, insa eu continui sa o iubesc cu aceeasi indarjire si patima cu care o iubeam pe vremea cand eram copil iar acest lucru nu se va schimba niciodata ! Din respect pentru copilul care am fost odata si pentru copilaria pe care am avut-o, cea pe care au dreptul si copii mei sa o aiba. Este exact starea de spirit pe care, simtind-o eu insumi vreau sa o transmit copiilor mei nealterata de pe vremea cand eram eu la randul meu copil, pentru ai introduce astfel in calda atmosfera alba si rece, exuberant descrisa de Cosbuc in iarna sa pe ulita care el insusi cand a scris-o nu mai era copil ... Trebuie intr-un fel sau altul, sa ramanem copii pentru a putea ramane apropiati copiilor nostrii, pentru a fii in mintea loe si ai putea intelege si a ne face intelesi . Altfel ...
Vine o vreme a bilantului , o vreme la care copii nostrii privind in urma ne vor judeca ... Nu ne vor judeca prin prisma a ceea ce ei au reusit pornind de la educatia pe care au primit-o de la noi ca parinti, de la indarjirea pe care au primit-o prin micile incercari pe care de altfel si noi le-am incercat din partea parintilor nostrii , care au menirea de a ne intarii trupul si de a ne cureta sufletul prin ' botezul ' fiecarei dimineti pe care ti-o aduci aminte.
Vine o vreme in care nu ni se va multumi pentru reusita lor, pentru ca prin prisma noastra sunt ei ceea ce sunt .... nu, insa vom fi acuzati de toate relele pe care le-am facut, vom indura insa pentru ca si aceasta vreme , a mandriei care orbeste sufletul si-l dezbraca de dragoste si respect, va trece ... si va lasa locul suferintei, a golului lasat de lipsa ceui care ne-a supus la aceste cazne ...
„Lovitura fatală”, scria odata Arghezi „n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet” referindu-se la marea trecere a celui care - in adancul sufletului sau - n-a incetat o viata sa fie copil oferindu-ne cu dragoste o particica din el noua tuturor spre a ne incalzi in serile de iarna la gura sobei ; eu as completa ca lovitura fatala nu ia crutat nici pe copii lui, cu siguranta ei fiind cei mai ravasiti de pierderea definitiva a celui care ia supus la tot felul de incercarcari " traumatizante " care incercari i-au intarit si i-au pregatit de fapt pentru adevaratele incercari cu mult mai dure si mult mai traumatizante cum ar fi aceasta. Este miracolul disparitiei omului de zapada, care chiar daca sa cladit cu truda si mainile inghetate ale copiilor care l-au ridicat, a fost iubit pana la patima de catre acestia, privit ca pe un ' altceva ' sacru, si care a facut copii sa tremure in fata raspunsului la intrebarea : " oare cum sa facem sa nu se mai topeasca nici odata ? " Fata mea ma intrebat daca nu putem sa-l ducem la polul nord !
...
Iarna in suflet ? Daca e iarna in sufletul meu ? Nu, doar ca sufletul meu se transfigureaza in iarna, devine mai melancolic, mai ingaduitor, mai sensibil, mai visator si mai iubitor deopotriva ; se acordeaza doar la atmosfera creeata de albul imaculat ce ne invaluie in iarna ... dar pe al carei raceli nu ar trebui sa o lasam sa ne patrunda in suflet ... nici macar daca suntem ..... avocati. Altfel devenim ... ursuzi ( sau URSULICI ).
...
Ei bine, daca nu ar fi existat si oameni ursuzi pe acest pamant poate nu ar fi existat nici aceste randuri. Sunt din inima si doar ea este responsabila de continutul si de profunzimea lor. Poate ambalajul mai lasa pe ici, pe colo de dorit, insa sper cu toate astea sa va ajunga direct la suflet .
Daca nu cumva gresesc, eu unul am perceput total diferit esenta articolului . L-am perceput in zi de sfanta sarbatoare de craciun - intr-u spiritul acestei acestei sfinte zile - ca si pe o nevoie fireasca a Mirelei de a-si deschide sufletul spre a da glas unei framantari interioare. O ferestruica mica deschisa voit spre acel coltisor al sufletului ei unde inca se mai da lupta intre dragostea fata de un parinte care in final va ramane curata , si micile amintiri care inca nu-i dau inca pace acesteia.
Ei bine randurilor scrise din suflet trebuie sa le raspunzi cu suflet si din suflet. Nu am vazut in randurile Mirelei un apel catre dreptatea avocateasca , nu cred are nevoie de un avocat sa o apere de propriile-i nostalgii si amintiri. Dimpotriva, incepe sa se teama ca o sa ramana fara ele !
Cu totii in vremile copilariei am am trecut prin situatii prin care, certati ori pedespsiti de parinti pentru o greseala savarsita de noi, in loc sa ne primim pedeapsa constienti de gravitatea faptei noastre, noi nu ; ... ne-am intors impotriva parintilor nostrii urandu-i pana adancul fiintei noastre pentru raul savarsit noua ... am plans insa nu datorita pedepsei ci datorita nedreptatii ce credeam ca ni se face ! Le-am purtat apoi pica, i-am iertat fara insa a uita imediat; pe ici pe colo cate o astfel de amintire scapa de gheara timpului si ramane in sufletul nostru ani multi dupa. Iar apoi incepe lupta interioara intre ceea ce am gandit copii fiind la acea vreme, si cum retraim acum, prin prisma anilor ce au trecut peste noi, prin filtrul gandirii noastre modelate si remodelate in tot acest timp. Daca inca e vremea indoielii, cu siguranta ca si aceasta va trece lasand loc doar amintirilor placute, aceasta insasi fiind mai apoi una dintre ele.
Dupa ani, parinti de copii, am da orice sa putem intoarce roata timpului, sa fim noi din nou copii parintilor dupa a caror iertare acuma tanjim, sa-i imbratisam fara motiv cu lacrimi in ochi lasandu-i muti de uimire si coplesiti de dragoste in raspuns la o pedeapsa primita.
Si eu sunt ursuz, poate si putin introvertit ! Am insa taria de a-mi pastra cate o fata pentru fiecare rol pe care trebuie sa il joc ! Ca sa zic asa, nu sunt tandru la serviciu in fata colegilor, bland si ingaduitor in fata politicienilor care isi bat joc de mine, iubitor fata de seful meu dar aspru cu sotia si dur cu copii. Nu fac politica in biserica; nici nu fluier acolo ! Nu vorbesc decat atunci cand simt cu adevarat nevoia, cand cred ca ar mai fi ceva de adaugat, de corectat in sensul curat al cuvintului scris.
Citind incerc sa patrund la radacina cuvantului scris, sa ajung la izvorul textului care este, unde altundeva decat in sufletul celui care se vulnerabilizeaza scriind.
Ce legatura are dragii mei, spre exemplu, contravaloarea facturii de incalzire iarna cu randurile asternute mai sus de Mirela. Ea a dat tonul, insa noi fiecare am colindat pe limba lui, fara a tine cont de nota suava din randurile Mirelei . Si astfel numai ca nu ne-am ales cu un colt al plangerii pentru toate zapezile necuratat din univers !
Un an nou fericit , mai bun si mai prosper tuturor si nu numai celor care mai citesc si simt uneori pe aici ! La multi ani cu toata dragostea tuturor !
Citez: "Trebuie intr-un fel sau altul sa ramanem copii pentru a putea ramane apropiati copiilor nostri, pentru a fi in mintea lor si a-i putea intelege si a ne face intelesi". De ce TREBUIE??? Inteleg ca jucam teatru de dragul celor mici. Ca nu vrem sa "strivim corola de minuni a lumii". Ca ei trebuie feriti de realitatea cruda pana devin suficient de maturi ca sa stie ca nu tot ce zboara se mananca, ca nu barza i-a adus pe lume, ca nu Mos Craciun le aduce cadourile, ci tata si mama. Este normal sa le cladim lumea povestilor pentru a-i sensibiliza si a-i educa inspre bine, frumos si adevar, ca sa nu iasa invers si sa aiba frustrari si sa devina eventual infractori. Dar dincolo de imaginea de feerie a iernii, suntem realisti cand mergem sa platim facturile, nu-i asa? Sau cand ne accidenteaza o masina pentru ca pietonii merg pe strada, in loc sa aiba trotuarul pentru ei, cum ar fi corect. Cum ar fi sa accidenteze copiii carora le cladim lumea mirifica? Nimeni nu spune sa le prezentam realitatea cruda copiilor. Dar toti acesti hoti, de la cel mai mare, pana la cel mai mic, profita de bunatatea noastra in final si ne arunca in ochi niste targuri de doi bani (la care au contribuit doar prin inchirierea unor gherete de lemn) si niste beculete colorate, cand in realitate ne confruntam cu probleme grave. Uitati-va ce drumuri avem, ce frumos merg semafoarele (daca exista), ce bataie de joc este fata de cetatean. Cunosc oameni care se calca in picioare pt mizeria de ajutor de caldura. Oare era asa de dificil ca sa faca ei direct reducerea pt cei cu pensii mici, ca exemplu? Ei asta vor. Sa traim in lumea copiilor, in timp ce copii mor calcati de masini si din cauza lor. Pentru ca peste tara asta au trecut sute de miliarde de euro care acum ii avem datorie si nu se vede nimic, decat ca ne dicteaza strainii ce sa facem si cine sa ne conduca. De aia n-are "ursu coada", ca sa ne legam de "ursuzimea" mea. :)