Ce ne mai enervează prin oraș – Solemnul

Solemnul ajuns de la birou prin fața ușii căruia nu treci fără să-ți încasezi indicății, sfaturi și pe alocuri de-a dreptul apostrofe. Și ale cărui conversații excelează prin utilizarea pronumelui personal de persoana întâi. În varianta aspirant, Solemnul de la birou este acel coleg ce plimbă preocupat nevoie-mare niște hârtii și nu pare să poată discuta decât despre provocările de business. Și cu care, lesne de înțeles, nu îi trece nimănui prin cap să iasă la prânz, darămite la bere...

Solemnul de la catedră, grav rătăcit în propriul proiect de viață, care își tratează materia ca pe un ou Fabergé si pe învățăcei ca pe niște mici infractori în devenire. Și de la care faci cunoștință cu principiul cum că zece ar fi doar pentru Dumnezeu.

Solemnul cu stetoscop, egalmente rătăcit vocațional,  care nu vede în tine un om în suferință, ci o sumă de simptome. Și care, tocmai de aceea, nu se demite să discute cu tine, și te obligă să îi citești în priviri, precum un câine, eventualele informații secrete despre tine însuți. Acesta e un solemn mai special, evident, foaaaarte conștient de ascendentul circumstanțial de putere pe care îl deține și care nu va ezita nicio clipă să te fiarbă doar pentru că poate.

Solemnul de pe bancă din parc, care te va privi suspicios și vădit deranjat de îndrăzneala de a fi ocupat locul liber de lângă dumnealui, deși, în principiu, uitatul în lemne sau datul la păcănele pe Facebook nu ar trebui să îi mănânce atâta energie.

Solemnul posesor al câinelui flocos pe care te apleci să îl mângâi dar care nu poate fi mișcat așa lesne de dovezile astea de afecțiune nesolicitată. Acru ca o lămâie, respectivul îți poate strica dintr-o privire elanul sincer dar în mod clar prostesc al zilei respective, întărindu-ți carevasăzică alegerea de a iubi cu precădere animalele.

Vecinul Solemn care nu salută și nici nu răspunde niciodată la salut, mult prea pătruns de importanța personală, dar pe care uiți să îl tratezi ca atare, și care te face să te oftici. Ca și majoritatea cercurilor vicioase veritabile.

Solemnul aflat la volanul taxiului, monosilabic și mizantrop, care nu răspunde nici el la salut, și nici la orice alt stimul verbal emis de nemeritoriul ocupant al banchetei din spate. Și care se miră foarte tare că nu primește bacșiș la finalul exercițiului.

Solemnul funcționar, protejat de proverbialul ghișeu și de la fel de proverbiala nesimțire, care nu risipește pe tine nicio secundă de îndrumare, dar care își exercită cu aplomb mușchiul de control. Și care te aduce în deplină înțelegere a lui Michael Douglas in Falling Down.

Solemnul comesean necunoscut de la botezul verișoarei de-a doua care nu doar nu bea, nu fumează și nu râde la nimic din ceea ce omenii normali ar face-o, dar care are și un efect special de trei metri pătrați de negură în jur...

Solemnul artist plastic, făptură enigmatică și impenetrabilă, cu capul prea adânc îndesat în părțile dorsale proprii, posesor de tehnici bulletproof de a te face să te simți prost, incult, neinformat, inadecvat universului paralel în care de bună seamă trăiește dumnealui. Și care nu corelează atitudinea respectivă cu lipsa aferentă de popularitate...

Eu personal nu am avut niciodată încredere în oamenii care nu stiu să râdă. De ce? Pentru că râsul mi se pare important în această lume in care Solemnii îsi fac de cap. Voi ce părere aveți?