Răspunderea politică funcționează doar când te faci contabilul celui de l-ai votat. Și nici atunci

Când furi, lovești, ameninți sau omori, dai piept cu ceea ce se cheamă răspundere penală. Statul nu te vrea cu atare comportament, îți pune o etichetă pe frunte, te consideră un mic-mare pericol pentru semenii tăi și te ține într-un spațiu de care vor să fugă până și cei mai mari viteji. Dacă ai noroc, nu te duci nicăieri, rămâi acasă, dar cineva e cu ochii pe tine și probabil că nimeni nu te mai vrea pentru o perioadă de timp - până cazierul tău redevine imaculat, cel puțin. Plătești, în orice caz, mai devreme sau mai târziu, pentru fix ceea ce ai făcut.

Când semnezi un contract cu cineva, ai o secțiune de obligații. Și-ai face bine să prestezi întocmai cu ce scrie acolo -- altfel, cum spun juriștii, contractu-i legea părților, iar partea cealaltă vine după tine. Asta e ceea ce se cheamă răspundere civilă contractuală. Nu plătești la timp, plătești în plus și vine creditorul tău și-ți ia și casa și pielea de pe tine. Nu că așa-i în tenis, ci pentru că așa e legea: și legea lege și contractul.

Când cineva ți-a adus un prejudiciu și nu din contract se naște problema, dai în judecată și obții bani pe măsura celor pricinuite și în măsura agreată de cel care ți-e judecător. Aici, vorbim de o răspundere civilă delictuală a celui ce te-a prejudiciat cumva.

Când nu respecți reguli de circulație, norme de muncă, ordinea publică ș.a.m.d., primești de cele mai multe ori amenzi. Și asta e forma cea mai ușurică de răspundere, dar cu satisfacție imediată: răspunderea contravențională.

Patru moduri în care un cetățean dă seamă pentru faptele și actele sale, în funcție de regulile pe care le-a încălcat, de gradul de vinovăție, de circumstanțe, bunăvoința celor care aplică legea etc. Patru moduri în care răspunderea, adică a da socoteală pentru ceva, funcționează într-un stat democratic, ca al nostru.

Răspunderea politică, adesea aruncată în discuție și de votanți și de aleși, n-are nimic de-a face cu cele prezentate mai sus. E doar o formă de a spune: eu te-am votat, eu te dărâm, adică eu nu te mai votez. Asta ar însemna ca votantul să își aducă aminte nu doar ce a cerut, ce i s-a promis și cu ce s-a ales, dar și să le cântărească bine. Dă sau nu cu minus la final?

Răspunderile acelea patru de mai sus se croiesc pe ideea că pentru X, Y și Z dai socoteală pe măsura și gravitatea faptelor (c)omise. În politică, răspunderea nu e pentru trecut, ci pentru viitor. E suma de azi, cu plus sau cu minus, pentru calculul de mâine.

Și ar funcționa doar dacă ne-am face contabilii celor pe care-i votăm. Nu ca să le numărăm banii și să le plătim impozitele, ci ca să le măsurăm faptele și să le dăm (sau nu) voturile. În ziua de azi, să punem pe hârtie măsura acestor lucruri e foarte simplu. Avem tehnologie, avem internet și informații la un click distanță - direct la sursă, nu prin canalul de senzație și extraordinar.

Și-apoi, mă întreb, de ce suntem atât de înverșunați pe vecinul care ne supără, pe debitorul care nu se achită de obligații la timp, pe cel care a fentat semaforul, dar mai puțin când punem sau nu punem ștampila de vot? De ce nu ne târâm și aleșii prin piețe, când vin să ne prezinte programul lor, așa cum ne târâm semenii prin instanță? De ce nu ne folosim de democrație, așa cum este ea, imperfectă, dacă tot nu ne-a plăcut comunismul? De ce nu punem întrebări și nu cerem seamă?

"Voi vă pricepeţi să-l albiţi pe cel
Ce-i osândit şi să-njuraţi justiţia
Care l-a condamnat. Tot ce-i măreţ
E obiect de ură pentru voi.
Iubirea voastră-i obiceiul prost
Al omului bolnav să-şi zgârme rana.
(...)
Puterea-n care neamul, rangul, mintea
Nu pot decide fără da sau nu
Din partea gloatei proaste şi nu vede
Ce trebuie făcut, o să decadă
Spre slăbiciune şi nesiguranţă"

Coriolanus, William Shakespeare