Unora le place jazzul... altora necazul. Despre drepturi și libertăți înțelese greșit

Ești ceea ce-ți impui să fii.

Standardele, speranțele și triumfările ni le stabilim singuri. La prima vedere, pentru un străin ești ceea ce arăți, ceea ce porți, ușa pe care o lași în urmă, mașina din care cobori, ocupația pe care o ai, scaunul pe care stai, cartea pe care o ai în mână, expresia pe care o ai pe față, vorbele pe care le scoți din gură.

Pentru numărul imposibil de contabilizat de oameni pe care-i întâlnești doar o dată în viață, ești unul dintre lucrurile de mai sus. Părerea lor, prima și singura, nu ai cum s-o schimbi.  Eticheta pe care ți-a pus-o cel pe lângă care tocmai ai trecut, îți rămâne încrustată-n frunte pentru totdeauna.

Mă uit adesea la conaționali de-ai mei, nu doar aici, pe reliefurile patriei, ci și prin țări străine, pe unde-i întâlnesc, și mă întreb dacă nu cumva monstrul cel mai urât pe care l-a lăsat comunismul în conștiința românilor, pe fundalul unui colorit de neam pe care n-aș putea să-l numesc, este incapacitatea de a înțelege unde se termină dreptul fiecăruia. Dificultatea cu care unii, mulți la număr, înțeleg ideea de drept și de libertate, de permisivitate. Impertinența cu care mută hotarul dreptului lor, ca și cum nimeni altcineva în jurul lor n-ar exista, ca și cum comunitatea ar fi doar apanajul unei forțe impuse, în care se regăsesc doar pentru că s-au născut acolo, dar față de care nu simt respect și apartenență. În fața acestei constatări aproape cotidiene, cad pesimist în patima ideii că nimic n-o să se schimbe niciodată. Căci ce ține de educație se transmite negreșit, cu bune și cu rele, acelora mai tineri.

Cine a inventat miserupismul ca mod de viață ar trebui să învie să vadă cum este zilnic reinventat printre români, îngrășat cu multiple straturi; toate, expresii ale unei libertăți pe care nu au înțeles-o.