Ar fi putut muri ştiindu-se mai puțin, căci dacă el n-ar fi făcut acel gest, ea n-ar fi aflat despre sine că, de la acest tip de tandrețe, inima i se dizolvă şi îi poate bate aşa, lichefiată, din gene până-n tălpi.

Acum că știa, ce searbăd i se pare c-ar fi trăit să nu fi cunoscut bucuria dezarmării totale, a senzației că nu-şi mai aparține nici măcar puțin. Că este a ei, dar că se poate dărui toată altcuiva, într-un abandon de sine fericit și nemilos.

Iată o vulnerabilitate, printre puținele, de care nu i-a fost deloc frică. De ce i-ar fi fost? Văzuse doar că, tot acolo, în slăbiciunea tocmai descoperită, grefată pe aceeași bucată de inimă, locuia și-o putere egală.

Se putea dărui cumplit la fel cum se putea lua înapoi pur și simplu, oricând, fără să se ceară.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.