Despre ipocrizie, la români, faza pe catedrale

Tot românul are, observ, o catedrală, un palat în spatele curții cărora le plânge de milă zi și noapte, după care suspină și lăcrimează regrete că șade în paragină și că nimeni, nimeni nu se preocupă să facă ceva pentru salvarea lor; că nu se fac ONG-uri pentru ieșirea lor din ruină, că autoritățile nu dau, că nici privații nu dau, că nici ăia, nici ceilalți... Între timp, românul care plânge simbolic edificiul în paragină, patrimoniul cultural muribund al țărișoarei noastre, nu se poate lăuda cu nicio contribuție personală la salvarea sa.

După ce m-am angajat și am aflat că pot să dau altcuiva o parte din impozitul pe care mi-l cere statul și cu care observ că nu face mare lucru, m-am simțit aproape prost crezând că toată lumea depune formularul de redirecționare și ajută o fundație, ceva și că eu nu viram atunci nimic nicăieri.

Am aflat apoi că, de fapt, interesul e foarte scăzut pentru treaba asta. Românul plânge după banii de impozit, dar nici nu vrea să-i ia statului o părticică din el și să ajute pe cineva prin asta. Firmele cochetează mai abitir cu mecanismul sponsorizărilor din cauza acelui credit fiscal și așa sunt tentate (mai degrabă unse în convingere de către contabili) să sponsorizeze... atât cât îi lasă legea.

Mulți dintre cei care sunt întrebați dacă vor să redirecționeze o parte din impozit către asociații și fundații iau în brațe "teoria lui nu știu": nu știu ce fac cu banii, de unde știu eu că banii se duc acolo unde zic că se duc, nu știu cine sunt oamenii din spatele ONG-ului, de unde știu eu că nu îmi iau mai mult din salariu, nu știu, nu știu, nu știu...

Într-un context recent, cu mai mulți contabili strânși laolaltă (care, cum bine zicea cineva, sunt un factor-cheie în toată treaba asta cu sponsorizările), oamenii au recunoscut că au încercat să-și convingă cât mai mulți salariați pe care-i au "în grijă" să facă acele redirecționări pentru impozitul din anul precedent, dar mulți au refuzat sec: nu vreau. Nu vreau nici eu să speculez pe seama acestui refuz, n-aș vrea să mă reped nici la reaua-voință, dar necunoștința nu li poate reproșa atunci când sunt informați.

Deși li se spune clar că nu trebuie să scoată niciun ban din buzunar, că sponsorizarea se duce din banii care oricum se duc la stat, că se face foarte simplu, printr-un amărât de formular care se completează în doar două minute și doar o dată pe an, oamenii tot nu sunt convinși că ar însemna mult să facă asta. ONG-urile fac uneori treaba pentru acele categorii de oameni și pentru acele probleme de care societatea noastră are tendința să uite.

"Da' ce mă-nveți tu pe mine ce să fac cu banii mei?"

Într-un fel, banii ăia nu sunt ai noștri, se duc obligatoriu la stat. Dar ar putea să nu se ducă toți într-acolo.

ONG-urile au fost în colimatorul public în ultimele două luni de zile din cauza acelui registru al Fiscului în care a trebuit să se înscrie ca să poată primi sponsorizări deductibile. Oricine vrea să se convingă de ce părere au cei mai mulți români cu conturi de Facebook despre activitatea ONG-urilor, la modul general, poate să caute discuțiile iscate în acest context. Câteva idei reținute de la conaționali:

• ONG-urile nu fac nimic cu banii noștri, îi toacă doar ca să-i bage mai ușor în buzunarele câtorva oameni;
• ONG-urile spală bani;
• ONG-urile sunt canale de subzistență pentru cei cărora nu le-a plăcut munca;
• ONG-urile, căpușe.

Am avut de câteva ori impresia că unii confundă activitatea pe care o face o asociație sau o fundație cu un partid politic, la o adică. Nu știu când a fost ultima oară când un partid politic a încercat să construiască un spital, să le dăruiască un zâmbet marilor uitați ai cotidianului nostru, al celor sănătoși, să bandajeze rana unui animal chinuit cu bestialitate de un alt animal, cu buletin, să facă demersuri anevoioase în locul celor care nu pot face asta pentru ei înșiși, să informeze societatea civilă sau să aibă grijă de bătrânii rămași singuri pe lume - asta ca să mă rezum doar la câteva exemple.

Și catedralele, și palatele, și toate edificiile noastre în paragină merită atenția noastră EFECTIVĂ, nu doar din gură. Cei care au făcut comparații urâcioase între patrimoniul nostru uitat în paragină și catedrala Notre-Dame ar trebui să se gândească la creditul verbal pe care și-l asumă prin asta și să vadă, după un an de zile, cât "au cheltuit" din creditul acesta.