Oricum ar fi, lucrurile pot fi mereu schimbate măcar puțin în bine

O doamnă mi-a completat datele într-un tabel oftând c-o pun la treabă.

Am ieşit exaltată, am bătut palma cu Cornel şi l-am îmbrățişat de parcă aş fi reuşit cine-ştie-ce. Două votante 40+ aşteptându-şi rândul ne-au zâmbit încurcate. Câteva secunde mai târziu, pe fața lor a mai râmas doar un surâs amar:

- Eh... Aşa ne bucuram şi noi acum 20 de ani.

Indiferent ce se va întâmpla la alegerile astea, mi-aş dori ca, peste 20 de ani, noi toți cei ce-am votat cu încredere azi să nu ne fi rătăcit de gândul că, oricum ar fi, lucrurile pot fi mereu schimbate măcar puțin în bine.

Pierzi doar când te resemnezi cu răul, eu aşa zic.

***

(2 ani mai târziu, august 2018)

Eram în ultima seară a festivalului Summer Well cu fetele, și ne-am întâlnit, între două concerte, cu Tudor - unul dintre deputații de la noi din oraș. Era în pantaloni scurți, bocanci, ceva rucsac în spate. Am băut cu toții dandy-relaxați o bere sau un gin, am discutat despre România, despre cum e în Parlament și ce putem face pentru o politică care să nu ne mai sufoce. Tudor ne-a întrebat cum vedem noi lucrurile, ne-a ascultat răbdător pe toate și așa am ajuns să schimbăm tot felul de idei, impresii ori experiențe. Apoi au făcut mișto de mine că-s mai tânără decât ei (altfel, cum să-ti placă Bastille?) și ne-am dus toți să dansăm la concertul The Kooks.

Recunosc că nu m-am simțit nicicând mai reprezentată politic decât în duminica aia de festival. Am văzut atunci că parlamentarii pot fi (și printre ei chiar sunt) și oameni ca mine, cu care te poți întâlni întâmplător la un concert, cu care poți râde și glumi la o bere la fel de bine cum poți discuta lucruri foarte serioase. Oameni care ascultă ce ai de zis și chiar insistă să afle părerea ta.

Și totul s-a întâmplat pentru că, într-o altă duminică, m-am urcat într-un tren ca să merg să votez. Iar în seara aia, înainte de concert, chiar am simțit că votul meu a contat. Pentru că, adevărul e, votul chiar contează, oricât ar încerca unii sau alții să ne convingă de contrariu. Și-ar fi păcat să nu votăm cât încă mai contează.

***

(Azi, mai 2019)

M-am uitat acum două seri la documentarul despre Alexandria Ocasio-Cortez, cea mai tânără membră a Congresului din istoria Statelor Unite, care a fost aleasă, în 2018, în Camera Reprezentanţilor la doar 29 ani, după ce a candidat în statul New York împotriva unui politician puternic, care era de 14 ani în funcție.

Filmul se termină cu Alexandria în Washington, D.C., uitându-se spre clădirea Capitoliului (unde se află Congresul Statelor Unite) povestind despre prima excursie pe o care o făcuse aici, când avea 5 ani.

- Astea sunt toate ale noastre, i-a zis tatăl ei, arătând spre toată măreția Capitoliului. Clădirile astea sunt ale noastre, toți politicienii din ea lucrează pentru noi.

Cred că n-ar trebui să uităm asta niciodată. Parlamentul, ministerele, legile, administrația, guvernarea sunt toate ale noastre. Sau așa ar trebui să fie. E timpul să ni le revendicăm. Și n-avem altă cale să facem asta decât prin vot.