De profesie sceptic, convinge-mă cu nimic!

Argumentul suprem al celor care îi pun la zid pe scepticii lui Covid este evidența medicală; n-aș ști însă să spun - și cred că nici cei care nu pun la îndoială existența virusului nu ar trebui să se hazardeze să o facă - care e majoritar aici: tabăra care crede în existența virusului, care nu pune la îndoială gravitatea cu care a afectat sănătatea și chiar viața atâtor oameni, sau tabăra care ori nu crede deloc în existența lui, ori consideră că povestea e hiperbolizată, umflată, dusă în derivă mediatică ș.a.m.d. Ba sunt și cei care, tot în a doua categorie, deși au avut virusul, tot nu cred în existența lui ca atare.

Probabil că fiecare dintre cei care se poziționează în a doua tabără are motivele sale să fie acolo. Divergența de opinii se transformă, nu în premieră, în lupte de convingere a celorlalți. Când nu (mai) există premisă de dialog, când nu mai există argument sau cele deja oferite nu au puterea convingerii, ultima redută e invariabil insulta. Ești prea prost ca să înțelegi, în mare.

Da, e posibil ca oponenții discuției în contradictoriu să aibă niveluri diferite de educație. Da, e posibil ca experiențele lor de viață să fie atât de diferite că nu pot angaja, la final de zi, aceleași concluzii. Da, e posibil ca fiecare să vadă o altă parte a paharului când se uită la el - aia goală vs. aia plină, aia ciobită vs. aia neciobită. Dar fiecare dintre ei are putința și libertatea să creadă în ce vrea.

Adevărul e că scepticismul nu s-a născut ieri. Exercițiul pe care nu îl fac, poate, unii dintre nebănuitori este să caute să cunoască măcar motivul celui bănuitor. De ce nu crezi, Vasile, în Covid?

Pe mulți statul, mama, biserica, prietenii, nevasta, șeful, vecinul... viața! i-au tras de atâtea ori pe sfoară încât a pune totul la îndoială e mai sănătos. Dacă Vasile nu mai crede în promisiunea că primește pensia pe care o merită e pentru că, poate, Vasile s-a dus de atâtea ori la casa de pensii să spună măi, tanti, cineva mi-a calculat pensia greșit!, că și-a pierdut orice speranță. Dacă Georgeta nu mai crede în știința unui doctor e, poate, pentru că pe Georgeta au plimbat-o între șapte spitale încercând să-și dea seama ce are, după care au trimis-o acasă și bolnavă, și fără bani, și fără degetul mic. Dacă Mugurel nu mai crede în vecinul său e, poate, pentru că l-a văzut cu racul în sacul de bani al altui vecin de mai multe ori. Dacă Dorina nu crede în vaccinuri e, poate, pentru că s-a vaccinat de gripă și tot s-a îmbolnăvit în fiecare an. Dacă, dacă, dacă...

În cazul lui Covid, lupta dintre cele două tabere se cațără adesea pe zidul suprem al statului - singurul pe care, aici, îl vad ca vinovat. Vinovat de o comunicare proastă, perfidă uneori, netransparentă și neunitară. Desigur, nu e treaba statului să ne convingă nici pe unii, nici pe alții, de nimic. Doar că a pune la îndoială gravitatea sau chiar existența unui lucru devine din ce în ce mai ușoară cu fiecare bâlbă și eroare de comunicare din partea autorităților.

Să te pui, până la urmă, în pielea celui pe care încerci să-l convingi, oricât de greu ar fi asta, e răspunsul mai inteligent, nu cel în care pui la zid prostia, necunoașterea sau sărăcia duhului. N-are să te ducă atât de departe încât să vezi și să crezi ca el, ci până într-acolo încât să decizi că nu are rost să muncești să convingi pe nimeni de nimic. Că libertatea ta de a crede în ceva e tot atât de mare cât a lui/ei de a nu o face.

"Pe străzi era mare agitație, se puteau vedea oameni opriți în loc, zăpăciți sau dezorientați, fără să știe încotro să fugă, alții discutau dacă pentru toate astea o vină o avea guvernul sau științele medicale sau papa de la roma, un sceptic protesta că nu se mai pomenise vreodată ca moartea să fi scris vreo scrisoare și că era necesar să se ceară de urgență o analiză a scrisului pentru că, spunea el, o mână alcătuită din mici fragmente osoase n-ar putea scrie niciodată la fel cum ar fi scris o mână completă, autentică, vie, cu sânge, vene, nervi, tendoane, piele și carne, și că dacă era sigur că oasele nu lasă amprente digitale pe hârtie și prin urmare nu s-ar putea identifica autorul scrisorii pe această cale, o analiză a adn-ului poate ar arunca puțină lumină asupra acestei neașteptate manifestări epistolare a unei ființe, dacă moartea o fi așa ceva, care rămăsese tăcută toată viața" - José Saramago, Intermitențele Morții.

Pur întâmplător, Intermitențele Morții a fost una dintre cărțile care mi-au căzut în mână în ultimele luni. Într-o Spanie normală, funcțională, peste noapte, moartea ia vacanță: în granițele țării nu mai moare nimeni, nici chiar cei pe care nici viața nu i-ar mai vrea, în teorie, nu reușesc să se stingă, se zvârcolesc, agonizează într-o țară în care, din naiba știe ce motiv, nu se mai moare.

Într-o ficțiune pură, autorul ne arată evidența: niciun mort, preț de săptămâni. Niciodată în istoria omenirii nu s-a întâmplat așa ceva. Moartea s-a întors însă, până la urmă, dar trimițându-le muribunzilor un preaviz - o scrisoare, ușor de recunoscut, pe care o primesc toți cei care urmează curând să moară. Evidența - scrisoarea - cât se poate de materială și care făcea exact ce spunea că face, era, totuși, pusă la îndoială de unii spanioli ca proveniență. Moartea nu are cum să scrie, nu are mână vie, unde-a fost în tot timpul ăla, de ce s-a întors, de ce doar la ei și nu și dincolo de granițe, unde se murea la fel de bine...

La citatul de mai sus m-am oprit ca să înțeleg că nu trebuie să pui la îndoială scepticismul celorlalți și nu are rost să încerci să te lupți cu el. Că, până la urmă, dacă vrei să faci un efort, ori îl faci pe cel de a te întâlni cu punctul lor de vedere, ori faci efortul în care îl ignori efectiv.