Un om e făcut și din realizările lui. Ce faci cu realizările când omul nu-ți mai place?

Exemplul regizorului Cristi Puiu, de curând judecat în spațiul public pentru unele păreri exprimate, după proiecția celui mai recent film al său, mă duce cu gândul la felul în care astăzi e mult mai ușor decât, să zicem, acum o sută sau mai mulți ani, să pui la zid pe cineva (chiar dacă în mod complet judicios), să scoți la iveală un așa-zis defect suprem, să hiperbolizezi o eroare ori chiar să denigrezi, de-a dreptul, pe cineva (o să fac aici o scurtă trimitere către o lectură interesantă a lui Jon Ronson, jurnalist american - Umilirea publică în epoca internetului). E vorba de rapiditatea cu care circulă azi informația și de un mod aproape violent în care informația ne este vârâtă sub nas. E imposibil să achiesezi la folosirea unei rețele sociale și să nu primești la pachet informații pe care nu le-ai cerut, care nu te interesează et cetera. Deși n-am cerut și n-am căutat douăzeci de știri despre Puiu, 129 de păreri și 15 meme, le-am primit la împinge tava, internautule pe toate. Dacă nu le-aș fi văzut, m-aș fi întâlnit, probabil cu întrebarea dacă am fost în tabără la Babele două săptămâni, fără internet și telefon (Ai auzit, dragă, ce-a zis?).

Domnul Puiu, al cărui film îl aștept cu mare nerăbdare, recunosc, și-a exprimat o părere cu care poate nu sunt de acord, poate sunt, cine știe, însă nu e ca și cum n-ar avea dreptul la una, ca noi toți ceilalți, coabitanți ai acestei case numite democrație. Îl părăsesc însă pe dumnealui aici, întrucât exemplul său este mioritic.

Unul de talie internațională este al unei scriitoare care, pentru generația mea și nu doar, a adus literalmente un strop de magie în minte, care ne-a deschis multora apetitul pentru lectură, aș zice: faimoasa J.K.Rowling, despre care o publicație americană scria recent că are mai mulți urmăritori (followers) pe rețelele sociale decât populație transsexuală în lume, a avut proasta inspirație de a lua dreptul la exprimare foarte în serios; și printr-o serie de mesaje recente a reușit să ofenseze comunitatea trans - cum altfel? - discriminând-o public. Practic, scriitoarea și-a exprimat opiniile cât se poate de limpezi în privința unor temeri pe care le are vizavi de această comunitate și a lăsat tot internetul să înțeleagă că, deși nu vrea să fie catalogată ca o figură ce discriminează, nefiind una, nu simpatizează foarte mult cu cauza transsexualilor și nu plănuiește să lupte pentru drepturile lor. Particularitățile mesajelor sale sunt, după părerea mea, irelevante. Desigur că nu a scris un tweet în care să spună Jos cu drepturile transsexualilor!, desigur că n-a declarat adeziunea la vreun grup extremist, însă Internetul, destul de sensibil în privința drepturilor omului și destul de agresiv la orice derapaj, oricât de minor, a decis că trebuie să o treacă pe faimoasa scriitoare a seriei Harry Potter la capitolul Internauta Non Grata.

Cele mai multe publicații străine care mi-au trecut prin față de când cu recentul scandal JKR, mai ales cele americane, au vrut să ne insinueze ideea că autoarea a reușit astfel să-și îngroape faimoasa serie. Nu știu câte dintre ele au făcut-o doar dintr-un simț slinos de hipercorectitudine politică sau câte erau chiar convinse că Rowling și Potter trebuie astfel îngropați; că e inadmisibil să citești niște cărți de la o autoare care discriminează o comunitate de oameni, mai exact.

Pentru copiii din noi, aceia care au citit Harry Potter, opiniile exprimate la peste un deceniu de când s-a publicat ultima carte din serie de către autoarea lor chiar au posibilitatea să șteargă cu buretele plăcerea unei lecturi? Dacă mai dăm peste ecranizările sale oare schimbăm canalul pentru că ne-am plictisit sau pentru că JKR și-a contrapus opiniile cu ale noastre? Din viitoarele generații de copii, vor fi părinți care se vor opune ca cei mici să citească acele cărți pentru că autoara suferă de transfobie (aparent, cuvântul acesta nu a intrat încă în dicționarul nostru, dar este în mod curent folosit și de vorbitorii de limba română pentru a desemna o persoană care are o aversiune față de transsexualitate). De fapt, îmi pun o altă întrebare:

Cât de mult durează în timp această punere la zid, această dezmembrare a intelectualului (și nu numai) în epoca internetului?

Rowling nu e nici prima, nici ultima scriitoare care își asumă o opinie discriminatorie sau cu potențial discriminator. Nu mă duc la exemple contemporane, ci la unele care reprezintă figuri extrem de importante ale literaturii universale. Acum ceva vreme, dădeam peste cartea unui critic literar, John Carey, intitulată - The Intellectuals and the Masses. Pride and Prejudice Among the Literary Intelligentsia 1880-1939 (Intelectualii și masele: Mândrie și prejudecată între elitele literaturii); Carey vorbea despre cum mari scriitori din perioada respectivă se raportau la masele de oameni simpli ca la un fel de subspecie umană pe care o disprețuiau întrucâtva sau pe care ar fi vrut să o țină la distanță.

D.H. Lawrence se referea la uriașa masă umană care nu ar trebui să învețe să scrie și să citească; Huxley vorbea despre accesul universal la educație ca un drum către "Minunata Lume Nouă a Imbecililor"; marele Flaubert spunea "Eu cred că mulțimea, gloata, plebea va fi mereu detestabilă", în timp ce Wolf vorba despre un "monstru anonim", omul simplu; iar George Wells descria un val uriaș de nașteri ca principalul dezastru al secolului XIX, fiind, de altfel, convins de ideea eugeniei, disciplină eminamente rasistă.

Imaginați-vă doar cum ar fi fost ei în epoca Twitter-ului. Câți dintre ei și-ar fi reprimat opiniile, câți le-ar fi asumat? Imposibil de spus. Cert e însă că toți sunt autori pe care marea masă îi studiază acum obligatoriu la literatură, în școli. Greu de spus și câți profesori își îndeamnă elevii să afle mai multe despre autorii pe care îi citesc. Câți se feresc să îl citească pe Wilde sau îl pun pe foc imediat ce află de orientarea sa sexuală?

Mă întorc la regizori, de data asta însă la unul cu o mai mare notorietate: Roman Polanski. Pe Polanski lumea îl știe (dacă îl știe) pentru două lucruri: filmele sale bune și că ar fi violat o minoră acum mulți ani în State. Pe Polanski americanii îl vor demult, în 1978 a fugit și de atunci a devenit aproape imposibil de extrădat pentru că niciuna dintre patriile sale, nici cea natală, nici cea adoptivă, nu vor să-l dea. Polanski n-a mai plecat din Franța de ani buni. Face filme în continuare și este urât de feministe și de feminiști. Pentru mulți, Polanski e vinovat fără nicio urmă de îndoială, pentru alții însă Polanski e înainte de toate un regizor și un producător foarte bun (doi dintre protagoniștii recentului său film povesteau cum că nu-și permiteau nici să se amuze la turnaj, pentru că Polanski e un tip extrem de serios și disciplinat). Interesant e că cel mai recent film al său, J'accuse, regizorul ori vrea să ne ducă de nas, ori să ne facă cu ochiul înspre asemănarea cu povestea lui: filmul spune povestea unei extrem de rușinoase erori judiciare din Franța, a ofițerului Dreyfus, condamnat pe nedrept în anul 1894 pentru trădare de țară și deportat, pe fondul unor documente care s-au dovedit false și care acopereau spatele unui maior bine pus. Mesajul pe care Polanski vrea să ni-l transmită e că e acuzat pe nedrept, dar cine suntem noi să ne dăm cu părerea despre niște fapte pe care le cunoaștem doar în calitate de terți?

Cert e că filmul său a fost cenzurat în multe țări, iar în Franța, după numeroase proteste, a ieșit din majoritatea sălilor destul de repede. Filmul a fost premiat însă la ceremonia echivalentă Oscarurilor americane din Franța - Cesars - ocazie cu care mulți membri ai comunității de film franceze s-au isterizat. Nu există însă publicitate proastă sau bună și, în pofida frontului făcut contra omului Polanski, pretinsului violator, filmul a fost relativ bine primit de către cei care au vrut să-l vadă.

M-am folosit de Polanski în discuția asta pentru că exemplul său e mult departe de mioriticul antemenționat sau chiar și de JKR, pe care Internetul i-a pus la zid doar pentru părerile exprimate. În cazul lui Polanski, problema are cu totul și cu totul o altă întruchipare.

Tocmai pentru că am învățat că prezumția de nevinovăție există până la prăbușirea ei sub dovezi concrete ale vinovăției, istoria de violator a lui Polanski mă lasă deocamdată nepăsătoare, în comparație cu filmele sale. Din rațiuni de apreciere deosebită a libertății de exprimare, mă lasă rece și părerile celor care critică abuzul medical și purtarea măștii timp de trei ore, la proiecția unui film, ori ale celor care nu vor să ofere voce cauzelor unor comunități pe care nu le simpatizează. Nu doar cu o mână pe inimă, ci cu amândouă, recunosc și că tinerețea poate să mă orbească puțin în fața măreției pe care o percep în realizările altora mai în etate ca mine. Cred însă, mai mult decât asta, că fiecare e liber să nu mai citească, să nu mai asculte și să nu mai vizioneze opera nimănui care i-a rănit orgoliul, sentimentele, crezul și opiniile de orice fel.

Putem decapita un om de realizările sale? Unii pot, alții nu. Și e în regulă și, și, de ce nu?

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul lui Alin, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.