Când semeni palme, culegi doar pumni

Chiar și în acel mediu protector și cât de cât echilibrat, violența mi-a trecut prin fața ochilor de multe ori; aia reală, nu cea din ficțiuni la televizor, jocuri sau din cărți. Bătaia pe bune. Violența între copii, la școală, competitivă mai mult ca orice, dar prostească, violența între adulți, ca refulare de frustrări și neîmpliniri, între oameni care, chipurile, se iubesc și se iartă repede apoi, violența în locul dojanelor verbale prin care ești învățat cu ce ai greșit, ca mijloc de pedeapsă într-un dialog în care cel mai mare, mai puternic, mai autoritar, nu găsește alte căi de comunicare decât o palmă sau altceva la îndemână; violența premeditată - cu toată seriozitatea acestui cuvânt - , în care ești așteptat ca să ți-o iei, e programată, violența de moment, când mâna e mai ușor de mișcat pentru că sângele pare să oxigeneze mai repede partea aia a creierului responsabilă de mișcări, decât pe cea responsabilă de judecată și vorbit. Violența verbală, cea mai seacă formă de a răni, în fapt, pentru că din secetă de cuvinte și de judecată vine ea.

În toate astea, n-aș putea să pun degetul pe i; să-mi dau seama exact sau să-mi amintesc învățătura prin care mi s-a spus: nu violența e modul de a vorbi, de a pedepsi, de a arunca frustrările la gunoi, de a te relaxa după o zi de muncă, nu violența e modul în care arăți cine ești, ce te doare, ce te supără. Nu pot să pun punctul pe i pentru că nu doar o frază sau o oră de învățături mi-au spus că nu violența e soluția, ci întreg contextul în care am trăit; toată educația pe care mediul acela de confort mi-a dat-o. Violența pe care eu am cunoscut-o, într-un fel sau altul, a lăsat totuși nevralgii pe care le-au scos la iveală circumstanțele din viața de adult mai târziu.

Îmi imaginez însă cum trebuie să fie viața de adult a unui copil care a trăit doar în violență; care a tras doar lecția durerii din bătaia primită în carnea lui sau văzută cu ochii săi în lacrimile mamei, surorii, fratelui, în țipetele care străpung pereții, zguduie ferestrele, în neclintirea vecinilor de cele mai multe ori; care știe doar că violența doare, lasă urme fizice, dar nici nu duce cu mintea cât de adânci pot fi urmele dinăuntrul său; știe că violența provoacă teamă, supunere, că violența transmite un mesaj cât se poate de clar al celui care e superior, fizic, dar și în alte moduri.

Nu știu, statistic vorbind, câte dintre victimele violenței copii ajung apoi să devină agresori la rândul lor; sau câți dintre spectatorii agresiunilor ajung să perpetueze ce au văzut acasă, în cartier sau în sat. Știu doar de statisticile oficiale ale organelor penale, care arată că dominanta agresivă este în mediul rural și în mediul mai puțin educat.

Educația face, așadar, diferența? Face, întotdeauna și indiferent despre ce vorbim. Educația face întotdeauna diferența. Dar educația de acasă nu e completă fără cea de la școală și viceversa. Și nici ușa de la școală nu e chiar ușă de biserică uneori.

În școala în care am învățat opt ani, una dintre primele trei din oraș, copiii răi erau mutați la clasele mai proaste. Adică nu la clasa A, ci câteva litere mai încolo, la clasele cu astfel de copii-problemă. Dintr-un conflict ici, unu colo, toate se adunau la un loc, dar îmi imaginez că așa îi venea catedrei mai ușor de privit problema: în loc de 10 copii-problemă în 10 clase, mai bine 10 într-una singură sau în două. Numai că la clasa respectivă erau și cei mai slabi dascăli, iar problema lor cu violența devenea apoi o problemă și la calitatea actului educativ, o problemă în a putea ajunge la un liceu decent și... tot așa, un copil-problemă avea toate șansele să devină un adult-problemă. Se credea, cumva, că mutând elevii de la o clasă la alta pe fond disciplinar, curățând o clasă de o pacoste ca să doarmă părinții liniștiți, schimbându-le copiilor răi colegii de clasă cu alții, uneori la fel ca ei este soluția cea mai bună. Se făcea un compromis care nu alina însă problema, ci doar pe cei care nu știau sau nu voiau să dea piept cu ea.

În colegiul unde am învățat apoi, nu-mi amintesc decât un episod de bătaie, dar, culmea!, nu între elevi, ci între doi profesori care au vrut să intre simultan pe aceeași ușă a cancelariei și n-au încăput. Departe de a fi o exagerare, cei doi chiar s-au bătut, ca să transmită, de fapt, că niciunul nu-l înghițea pe celălalt. Un episod comic, dacă n-ar fi fost însă de-a dreptul jenant.

Iar facultatea m-a învățat apoi cum se pedepsește în ochii legii violența, că există lucruri care atârnă sau ușurează pedeapsa, că violența are un context și că, ideal, trebuie să te uiți la tot ca să faci o judecată dreaptă. Apoi, am scos capul din cocon și am văzut cât de ușor se propagă sentimentul că violența e soluția, în viața personală, în trafic, în coadă la supermarket, în manifestațiile de stradă, unde rațiunea fiecăruia se contopește cu ale celorlalți într-o lipsă de rațiune colectivă, de multe ori.

Am fost privilegiați, probabil, dacă n-am crescut așa, în pumni și palme. Cine și ce-urile care ne-au învățat că nu putem comunica prin violență, oricare au fost ele, ne-au ajutat să devenim adulții mai puțin susceptibili să sară la gâtul altuia cândva.

Despre privilegii și noroc am ajuns să vorbim plecând de la un caz recent de violență care a făcut multe discuții în spațiul public zilele trecute. Dacă mă-ntreabă cineva, mediatizarea unui astfel de caz e doar o loterie, pentru că violența e destul de prezentă în societate, chiar și între copii.

Cum ajung niște copii să agreseze un altul cu atâta ură, am tot auzit întrebându-se, dar prea puține despre firescul nedrept al situației: copii din medii mai puțin privilegiate, copii care nu cunosc, poate, altceva decât bătaia, copii care nu-și văd părinții sărutându-se, fiindu-le rușine și teamă să nu-i învețe la prostii, dar îi văd atingându-se cu pumnul, parul și ce mai vine la-ndemână. Dacă violența e modul pe care-l știu de a comunica, pe cine să pedepsim, de fapt?

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul lui Alin, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.

--