Geometria unei prietenii

Distanța dintre punctele noastre, dacă ne reducem la simple urme lăsate de vârful unui creion pe planșa vieții, e uneori atât de mare că ne trebuie înțelepciune ca să le unim. Ne vorbim mult, ne străduim să ne-nțelegem, ne întindem câte o mână virtuală, unul de colo, altul din alt loc și e o geometrie foarte complicată cea pe care o-ntâlnim în celălalt când suntem la distanță. 

Nu ne cunoaștem întotdeauna măsura și forma cuvintelor; tragem cu compasul arcuri în jurul celor pe care vrem să le spunem de fapt. Ne cerem sau nu iertare pentru ce-am creat, scuzele contează adesea mai mult sau mai puțin; contează, în fapt, dacă ne uităm de unde am plecat. 

Am considerat multă vreme că să ceri iertare e în zadar; comparam oameni cu vase sparte, dar sunt unii mai înțelepți ca noi și ne-nvață că putem „lipi” cu aur lucrurile ce s-au spart. Iertarea nu-i sortită eșecului când avem în spate un univers de puncte aduse laolaltă de axele prieteniei și dragostei pentru celălalt. 

Timpul nu șterge urmele de pe planșă decât dacă asta vrem de fapt. Și, deși nu e aliatul nostru niciodată, cel scurs ne ajută să privim în urmă la momentele când nici nu trebuia să facem vreun efort ca să avem ce-aveam, când ne înțelegeam din priviri, când credeam că avem măsura și forma cuvintelor celuilalt. 

Dar tocmai pentru că mai avem în față, aș crede, atâta timp, îmi permit să trag o linie între punctele pe care le-am lăsat solitare, îndepărtate, într-un februarie nu foarte îndepărtat. 

Iertare, C., pentru geometria pe care am stricat-o din imprudență, orgoliu și prea multă ignoranță. 
Să ne revedem cu bine, curând.

---

Din seria „30 de fragmente”