Slugile răului – Judecata din separare

Cu toate astea, trecem, de cele mai multe ori fără să privim, peste o normalitate perversă a cotidianului actual – un cerșetor, un om al străzii, un copil cu mâna întinsă, o bătrână cu privirea pierdută în alte vremi. Ne dorim cumva subconștient - și asta numai în cazul în care nu ne putem cenzura complet reacția – să vie altcineva să facă ceva cu ei. Să aibă grijă de ei, să îi adune, să îi grijească.

Acesta este rezultatul multor decenii de condiționare activă în sensul că de aia avem instituții și reprezentanți ai legii, fundații, preoți și societate civilă, să se ocupe de probleme în locul nostru. Sunt dealtfel convinsă că neputința personală este învățată, cultivată, însușită, internalizată, în așa măsură încât punem rapid totul în mâna statului, așa cum ni-l reprezentăm, ca un mandatar absolut. Dacă ai mandatar, ce rost mai are să îți bați și tu capul? Ce rost are să îți mai pese, să îți rupi din timpul zilnic și să te apleci asupra unei alte ființe, asupra unui alt suflet?

La fel după cum am încetat să ne mai punem problema de a interveni atunci când cineva este abuzat fizic sau psihic în chiar văzul sau auzul nostru. Câți dintre noi, dincolo de datul automat al ochilor peste cap, mai și fac ceva concret atunci când cineva este bătut, lovit, jignit? Toate astea sunt simple deranjuri, neplăceri, inconveniențe.

Există oameni care nu acordă primul ajutor pentru că s-ar murdări. Există șoferi care nu fac loc ambulanței ca să nu piardă poziția la semafor. Există oameni care nu văd în cel căzut, bolnav, lovit, decât un alter abstract.

Nu foarte demult, drumețul primea găzduire și hrană atunci când îți călca pragul. Nu foarte demult ne cunoșteam vecinii și ne salutam pe stradă cu toți trecătorii. Pentru că făceam parte dintr-o comunitate al cărei bine era alcătuit din suma binelui fiecărui individ. Acum avem ziduri înalte, uși ferecate și alarme și supraveghere video. Dincolo de zid nu se mai vede vecinul, iar termopanele ne izolează de țipetele de ajutor ale vreunui nefericit. 

Și, mai ales, gândim din separare. Separarea de celălalt. Gândim din frică, suspiciune. Gândim meschin. Am înfipt un ic în busola noastră etică, cea care acum nu mai arată decât un nord relativ, sărac și egoist. Gândim din separarea care face din celălalt o povară.