Nu e suficient ca în contractul de muncă să apară doar sporul pentru munca suplimentară, pentru că sporul reprezintă excepția de la regulă

Acum, în contractele de muncă nu mai e suficient să fie introdusă durata muncii, mai trebuie trecute și „condițiile de efectuare și de compensare sau de plată a orelor suplimentare”, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 283/2022. Mai mult, aceleași condiții trebuie să facă obiectul și al informării prealabile încheierii contractului de muncă. 

Nu de puține ori, angajatorii care fac înțeleasă de la bun început chestiunea orelor suplimentare, din chiar cuprinsul anunțurilor de angajare, fac referire doar la modalitatea de plată a orelor peste program - desigur, e de înțeles din perspectiva că angajații sau potențialii angajați sunt interesați în primul rând de bani. 

Doar că regula în cazul orelor suplimentare e că acestea trebuie compensate cu timp liber acordat corespunzător (adică ore libere plătite) - când? Codul stabilește că „în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia”. 

Plata acelor ore suplimentare, adică acordarea sporului, este excepția de la regulă, iar nu invers, potrivit art. 123 din Codul muncii:

„(1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

(2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază”.

Ca atare, sporul fiind excepția, nu e suficient ca în contractul de muncă să apară doar sporul ca modalitate de recompensare a orelor suplimentare efectuate. Ci trebuie să figureze ambele modalități - respectiv acordarea de timp liber (ore plătite) corespunzător orelor suplimentare muncite, iar în subsidiar acel spor care nu poate fi mai mic decât prevede legea.

Deși putem vorbi și de un spor semnificativ ca valoare, trebuie să înțelegem de ce sporul acesta este excepția și nu regula și de ce este preferabilă prima variantă, aceea oferită chiar de lege: angajatul trebuie să-și recupereze capacitatea de muncă, lucru care nu se va întâmpla doar oferindu-i sporuri peste sporuri și având un program încărcat de ore suplimentare.

Iar, dacă tot suntem aici, reamintim și de regulile privind timpul maxim de muncă, din art. 114:

„(1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

(2) Prin excepție, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână”.

Notă: În cazul angajaților de la stat, prin ordonanțe de Guvern, a fost stabilit în ultimii ani că singura modalitate de recompensare a orelor suplimentare este oferirea de timp liber corespunzător.