• Productivitatea muncii nu este un indicator rigid, poate fi calculată în mai multe moduri și trebuie analizată în context cu alți indicatori economici pentru a avea o imagine completă.
• Consiliul Concurenței arată că în România există un decalaj între productivitatea muncii și salariile angajaților, aceștia nefiind plătiți proporțional cu valoarea produsă.
• Formula de indexare a salariului minim include atât inflația, cât și productivitatea, pentru a asigura menținerea puterii de cumpărare și distribuirea echitabilă a creșterii economice.
• Productivitatea variază semnificativ între sectoare economice, iar utilizarea unei medii naționale pentru justificarea politicilor salariale poate conduce la decizii nedrepte.

Productivitatea nu este un indicator rigid care poate fi calculat în mai multe moduri, dar în general reprezintă cât produce un lucrător din economie. În calculul productivității se poate folosi numărul de salariați sau numărul de persoane ocupate (mai mare), se poate raporta pe oră sau pe toată durata unui an. 

Productivitatea nu reprezintă complexitatea economiei și nu arată nici dacă România o duce mai bine sau mai rău decât alte state. Productivitatea trebuie analizată împreună cu alți indicatori, precum ar fi inflația, creșterea cheltuielilor cu salariile, rata șomajului sau rata de neconformare a creditelor. Doar în momentul în care se creează o imagine complexă, productivitatea poate să arate dinamica din economie.

Mai mult, productivitatea este și un indicator care se mișcă inegal între sectoare. Poți avea salturi în IT, energie sau industrie cu capital mare, în timp ce sănătatea, educația ori administrația rămân cu productivitate structural mai joasă din motive care țin de subfinanțare, dotări și organizare, nu de „lenea” personalului sau din lipsă de competență. Dacă amestecăm toate astea într-o singură medie națională, ajungem ușor la concluzii greșite și politici nedrepte. De aceea, când cineva aruncă un procent la televizor fără context, primul reflex sănătos e să te întrebi: productivitate unde, cum anume măsurată, și pe seama cui a crescut?

Problema de fond în România este că nivelul analizelor economice se raportează doar la un singur indicator (indiferent care ar fi acela) cu scopul de-a genera reacții cât mai adverse. Scopul nu este de-a informa corect și de-a genera discuții critice, ci de-a șoca audiența pentru a crește traficul.

Unde contează productivitatea în România?

În noiembrie 2024, România a transpus în legislație Directiva europeană privind salariile minime adecvate. România și-a luat angajamentul ca în fiecare an să indexeze salariul minim pe economie conform unei formule, iar apoi să compare valoarea cu un interval de referință de 47 – 52% din salariul mediu. Indexarea trebuie să se facă conform unei formule care include creșterea reală a productivității și inflația.

La momentul transpunerii, existența mai multor factori pe care statul trebuia să-i aibă în vedere pentru indexare erau obligatorii, conform art. 3 din directivă. În noiembrie 2025, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că nu mai există această obligativitate de-a avea în vedere anumite variabile. România încă are acești indicatori transpuși în lege, iar decizia CJUE privind directiva nu ne obligă să-i scoatem. Simplu spus, în momentul de față legea din România este mai elaborată decât directiva.

Existența unei formule pentru creșterea salariului minim a fost o soluție îndelung circulată în spațiul public, atât de varii lideri politici (Ludovic Orban când era prim-ministru în 2019, de exemplu), cât și de partea patronală, respectiv de cea sindicală. Partea patronală a insistat în repetate rânduri că este nevoie să existe predictibilitate și că o formulă bazată pe date publice contribuie mai bine la elaborarea planurilor de afaceri.

Aici apare miza reală: dacă statul folosește productivitatea ca argument pentru a frâna salariile, dar o măsoară selectiv sau netransparent, formula devine o unealtă politică, nu una tehnică. Iar dacă productivitatea e calculată la nivel agregat, fără să țină cont de distribuția câștigurilor între capital și muncă, poți avea o economie „mai productivă” pe hârtie, dar cu lucrători care nu simt o îmbunătățire în buzunar. 

Existența inflației și productivității în aceeași formulă are rolul de-a asigura menținerea puterii de cumpărare și, ulterior, de-a o crește pe aceasta dacă productivitatea muncii a crescut. Altfel spus, dacă economia a dus-o bine și a reușit să facă cât

Ce a spus Consiliul Concurenței

În raportul „Evoluția concurenței în sectoare cheie”, Consiliul Concurenței atrage atenția că „productivitatea orară totală a muncii are o evoluție crescătoare și depășește costul orar al forței de muncă pe întreaga perioadă analizată, iar decalajul dintre cei doi indicatori se extinde în ultimii ani”.

Consiliul continuă cu ideea că „aceste valori arată că angajații nu sunt plătiți la nivelul productivității muncii prestate, rezultat care se poate datora existenței puterii de piață a angajatorului”.

În 2008, costul mediu orar al forței de muncă pe salariat la nivelul întregii economii era de 13,32 lei / oră / angajat, în timp ce productivitatea orară a muncii era de 28,82 lei. În 2024, valoarea costului mediu a ajuns la 49,67 lei (+172%), în timp ce productivitatea medie orară a atins nivelul de 101 lei (+158%).

În 2008 decalajul dintre cei doi indicatori era de 15,0 lei, urcând în 2024 la 51,33 lei.

Raportul dintre productivitatea orară a muncii și costul mediu orar al forței de muncă era de 2,12 în 2008, ajungând în 2024 la 2,03 (-4,0%). Simplu spus: în 2008, fiecare leu cheltuit pe salarii genera 2,12 lei valoarea adăugată la nivelul întregii economii.

În 2024, fiecare leu cheltuit pe salarii genera 2,03 lei valoarea adăugată la nivelul întregii economii. Valoarea din 2024 se află sub media ultimilor ani, de 2,13.

Scăderea raportului nu trebuie să fie interpretată ca o pierdere substanțială a competitivității pe piața muncii, ci ca o contrabalansare a dinamicii dintre capital și angajat. Așa cum indică și Consiliul Concurenței în raport „angajații nu sunt plătiți la nivelul productivității muncii prestate”. 

Raportul rămâne în continuare semnificativ peste 1, ceea ce înseamnă că fiecare leu cheltuit cu salariile generează în medie de peste două ori mai multă valoare adăugată, deci spațiul pentru creșteri salariale nu este epuizat.

Trebuie menționat, totuși, că în ultimii ani productivitatea muncii a înregistrat o creștere mai temperată față de costul mediu orar per salariat.

În încheiere, merită să ținem minte că productivitatea nu e un fel de „detector de adevăr” care, odată citit, îți spune automat dacă salariile sunt prea mari sau prea mici. E un indicator util, dar alunecos: depinde cum îl definești, pe ce bază îl calculezi și ce alegi să lași pe dinafară. Tocmai din cauza asta, când politicienii folosesc un singur procent ca să închidă discuția despre salarii, e normal să fim sceptici și să cerem context, nu doar cifre. 

Și aici apare și o întrebare pentru lectura Consiliului Concurenței. Raportul lor pune față în față productivitatea orară totală și costul orar al forței de muncă și arată un decalaj în creștere, sugerând că angajații nu sunt plătiți „la nivelul productivității” și invocând puterea de piață a angajatorilor. Este o ipoteză plauzibilă, dar nu singura posibilă, iar, în consecință, trebuie privită și cu ritmul de creștere al productivității și cel al forței de muncă din ultimii ani.

Nu trebuie să uităm că economia românească nu trăiește într-un vid și că în ciuda unor indicatori care pot arăta bine pe hârtie, trebuie să ne raportăm și la vecini. Firmele care au plecat din România către alte state unde forța de muncă este mai ieftină complică analiza economică. În același timp, nici scopul unui stat nu poate fi acela de-a scădea doar costul forței de muncă. Statul mai are și responsabilitatea de-a oferi servicii publice de calitate și standarde înalte de viață. Acestea din urmă par a scădea în importanța pe lista priorităților actuale.

Asta nu anulează concluzia lor, dar o obligă la prudență. Productivitatea trebuie să rămână în formulă ca busolă pentru creșterile salariale. Până la urmă în economie nu se rezumă totul doar la scăderea costurilor. Mai există și principii de bunăstare sau de servicii sociale, aspecte care rămân ignorate în discursul public.