Este o temere legitimă, însă ea ascunde o capcană de perspectivă. A privi munca exclusiv ca pe o corvoadă necesară supraviețuirii până la „limanul” pensionării este, din păcate, rețeta sigură pentru o viață profesională trăită în suferință.

Adevărul juridic și „uman” este altul. Legiuitorul nu a gândit niciodată munca drept o sentință, ci ca pe un mijloc de asigurare a unei existențe conforme cu demnitatea umană și de realizare profesională care trebuie să coexiste cu cu viața privată. Nu trebuie să așteptăm decizia de pensionare pentru a începe să trăim.

Încă din 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului a trasat o linie roșie clară în art. 24: „Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite”.

Acest principiu nu a rămas o simplă înșiruire de cuvinte pe o hârtie istorică. El a fost preluat și întărit succesiv de Convențiile Organizației Internaționale a Muncii, care reglementează timpul de muncă și protecția sănătății, apoi, de directivele Uniunii Europene, în special cele recente privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată („work-life balance”), de Constituția României și de Codul Muncii, care garantează dreptul la repaus zilnic și săptămânal.

Legislația de sănătate și securitate în muncă nu se referă doar la căști de protecție, ci și la prevenirea stresului și a epuizării. Cu alte cuvinte, legea ne spune clar: bucuria vieții, timpul liber, familia și prietenii nu sunt „premii” care se deblochează la 65 de ani. Ele sunt drepturi curente, care trebuie respectate azi, mâine și în fiecare zi de muncă.

Salariul este important, dar „scânteia” este vitală

Dincolo de paragrafele din actele normative, intervine realitatea relației de muncă. Prea mulți angajați rămân captivi în locuri de muncă care nu le oferă nicio satisfacție, raportându-se exclusiv la salariu.

Este crucial să înțelegem că relația de muncă trebuie să fie guvernată de bună-credință și de un scop comun. Dacă privim cele opt ore pe zi doar ca pe un „sacrificiu” pentru a plăti facturi, pierdem o treime din viața noastră activă.

Trebuie să existe „scânteia” - acea pasiune pentru ceea ce faci. Nu este vorba despre idealism, ci despre pragmatism economic și, posibil, psihologic:

1. Pasiunea se convertește în beneficii: Când lucrezi cu plăcere și implicare, rezultatele sunt superioare. De cele mai multe ori, competența dublată de pasiune atrage, în timp, și recompensa financiară corectă.
2. Curajul de a pleca: Dacă, totuși, implicarea și pasiunea ta nu sunt recunoscute și remunerate corespunzător într-un timp rezonabil, soluția nu este resemnarea. Piața muncii este dinamică. Avem libertatea (și aș spune chiar obligația față de noi înșine) de a căuta acel loc unde munca noastră este valorizată.

A munci „până la adânci bătrânețe” nu trebuie să însemne a munci până la distrugere.

Angajatorii trebuie să înțeleagă că un salariat odihnit, care are timp pentru pasiunile și familia sa, este un salariat mai productiv. De cealaltă parte, noi, lucrătorii, trebuie să ne exercităm dreptul la odihnă și să căutăm acea activitate care ne împlinește, refuzând să fim simpli spectatori care așteaptă pensia pentru a intra în scenă.

Viața se întâmplă acum. Pensia trebuie să fie doar continuarea unei vieți trăite cu sens, nu începutul ei.