Hotararea CEDO Cauza Burghelea impotriva Romaniei

(Cererea nr. 26.985/03)
In Cauza Burghelea impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecatori, si din Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 6 ianuarie 2009,
a adoptat urmatoarea hotarare, pronuntata la aceasta data:


Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 26.985/03) impotriva Romaniei, prin care un cetatean roman, doamna Ilinca Burghelea (reclamanta), s-a adresat Curtii la 21 iulie 2003 in virtutea art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta este reprezentata de domnul I. Florescu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 2 aprilie 2007, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Conventie, a hotarat de asemenea sa fie examinate in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.


In Fapt

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamanta s-a nascut in anul 1952 si domiciliaza in Bucuresti.

A. Ocuparea terenului reclamantei pentru construirea unei hidrocentrale si absenta acordului privind vanzarea terenului catre autoritati
5. Prin Decretul nr. 326/1985, Consiliul de Stat a autorizat constructia unei hidrocentrale, „Calimanesti”, pe raul Siret.
6. In virtutea unei Hotarari din 17 septembrie 1991 a comisiei judetene Galati pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (comisia judeteana si Legea nr. 18/1991), printr-o Hotarare din 21 decembrie 1992, comisia locala Nicoresti a
reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei asupra a 0,48 ha de teren si i-a eliberat o adeverinta provizorie in acest sens, pana la emiterea titlului de proprietate.
7. In urma studiilor realizate in 1993 si 1994, autoritatile au hotarat, pentru motive tehnice referitoare la costul de investitie, sa modifice proiectul initial si sa ocupe o suprafata suplimentara de aproximativ 126 ha de teren apartinand satului Nicoresti si unor persoane particulare, cu valoare estimata ca fiind relativ
redusa. Prin urmare, in mai 1994 societatea publica H. (societatea H.) afiseaza un anunt la Primaria Nicoresti (primaria) pentru a informa cetatenii acestui sat despre intentia de a cumpara terenuri in cadrul proiectului hidrocentralei.
8. La 20 mai 1994, reclamanta a solicitat primariei „sa autorizeze vanzarea terenului de 0,48 ha”, adica sa o puna in posesia acestui teren in perimetrul viitoarei hidrocentrale. In urma acestei cereri, primaria o pune in posesia terenului in perimetrul solicitat si la 30 august 1994 comisia judeteana ii elibereaza titlul de proprietate aferent.
9. Rezulta din dosar ca, fiind in posesia listei persoanelor care fusesera improprietarite cu teren in perimetrul in cauza si care doreau sa il vanda, in iunie 1994 sau martie 1995 societatea H. a defrisat aceste terenuri si le-a inundat.
Intemeindu-se pe acordul de principiu al proprietarilor, societatea H. nu a mai procedat la intocmirea declaratiei de utilitate publica, conform procedurii de expropriere prevazute de Legea nr. 33/1994 privind expropierea pentru cauza de utilitate publica, dar a avut in vedere achizitia terenurilor dupa terminarea interdictiei de vanzare de 10 ani prevazute de Legeanr. 18/1991 si plata intre timp a unei chirii catre proprietari.
10. In cursul anului 1995, reclamanta — care nu locuia in satul Nicoresti — a aflat de la locuitorii din Nicoresti ca terenul sau de 0,48 ha a fost defrisat si inundat in cursul lucrarilor realizate de societatea H. Printr-o scrisoare din 10 mai 1995, ea a informat societatea H. ca isi retrage oferta de vanzare privind terenul sau. Prin urmare, in august si noiembrie 1996 si in martie 1998 a cerut societatii H. sa ii precizeze in ce temei a ocupat aceasta terenul si a solicitat incheierea unui contract de vanzare.
11. Prin scrisorile din 29 august si din 19 noiembrie 1996 societatea H. a informat-o pe reclamanta ca in urma cererii sale din 20 mai 1994 a fost inscrisa pe lista persoanelor „dispuse sa vanda” terenurile necesare construirii hidrocentralei. De asemenea, societatea H. a precizat ca vanzarea terenului se va
incheia dupa exproprierea pentru cauza de utilitate publica a terenurilor avute in vedere de Legea nr. 33/1994, ca dosarul de expropriere este in curs de constituire si se va stabili o chirie fixa, de catre un expert, care va fi achitata satenilor implicati, pe baza unui contract de inchiriere, asa cum se indica in anuntul afisat la primarie, chirie pe care reclamanta o refuzase in cursul unei discutii telefonice. Prin scrisoarea din 9 martie 1998 societatea H. a indicat ca, terenurile necesare neputand fi ocupate dupa 1989 in temeiul Decretului nr. 326/1985, solicitase acordul satenilor pentru a proceda la inundare, urmand sa incheie ulterior contracte de vanzare, „de indata ce legea o va permite”. Ea a subliniat ca in acest timp li s-a platit locuitorilor o chirie negociata. La 20 iulie 1999, societatea H. a informat reclamanta cu privire la apropiata achizitie a terenurilor in cauza, motiv pentru care nu se va mai achita chirie pentru anul 1999, si a invitat-o sa participe la negocierile referitoare la pretul de vanzare.
12. Rezulta din dosar ca, la 29 septembrie 1999, 10 proprietari de terenuri inundate, printre care si reclamanta, s-au intalnit cu reprezentanti ai societatii H., dar negocierile privind pretul de vanzare a terenurilor au esuat: conform procesului-verbal redactat de proprietari, acestia ar fi cerut 12 dolari (USD) pe metru patrat [sau echivalentul in lei (ROL)], iar societatea H. ar fi refuzat sa plateasca chiria pentru anul 1999 sau sa negocieze clauzele contractului lor tip.
13. Pe de alta parte, prin „procesele-verbale de negociere” din 6 august 1997, 2 iulie 1998 si 21 ianuarie 2000, semnate de societatea H. si de mai multi proprietari de terenuri inundate, partile au cazut de acord asupra chiriei anuale pentru aceste terenuri (1997—1999). La 21 ianuarie 2000, pentru un hectar de teren forestier chiria a fost stabilita la 2.800.000 ROL si pretul de vanzare la 17.000.000 ROL, pe baza unei note a unui expert tehnic. Rezulta din dosar ca reclamanta nu a fost invitata personal sa participe la aceste intruniri.
14. La 1 septembrie 2000, reclamanta a solicitat societatii H. incheierea unui contract de inchiriere. Desi printr-o scrisoare din 3 octombrie 2000 societatea H. si-a exprimat acordul pentru incheierea acestui contract, partile nu au luat masuri concrete in acest sens si nu au ajuns la semnarea unui contract.

B. Proceduri desfasurate de reclamanta impotriva societatii H.
1. Plangeri penale impotriva directorilor societatii H. 15. La 5 octombrie 1999, reclamanta a sesizat Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie cu o plangere penala impotriva lui N.E., directorul societatii H., pentru tulburare de posesie, abuz in serviciu si ocupare de terenuri agricole, infractiuni sanctionate de art. 220 si 247 din Codul penal (CP) si de art. 108 din Legea nr. 18/1991. La 30 mai 2000 si 22 iulie 2002, Parchetul de pe langa Tribunalul Tecuci a dispus neinceperea urmaririi penale in favoarea lui N.E. in ceea ce priveste ultimele doua infractiuni, cu motivarea in special ca N.E. nu era directorul societatii la momentul faptelor. Pentru acelasi motiv, printr-o sentinta din 2 septembrie 2002, Judecatoria Tecuci l-a achitat pe N.E. cu privire la infractiunea de tulburare de posesie. In conformitate cu art. 346 alin. 3 din Codul de procedura penala (CPP), instanta nu s-a pronuntat asupra cererii reclamantei, care s-a constituit parte civila pentru chiria datorata de societatea H.
16. Printr-o Hotarare definitiva din 15 noiembrie 2002, Tribunalul Galati, retinand ca inundarea terenului a avut loc in martie 1995, a respins recursul formulat de reclamanta si a mentinut Sentinta din 2 septembrie 2002, anterior mentionata.
De asemenea, in urma unui scurt rationament obiter dicta referitor la posibilitatea reclamantei de a obtine o despagubire corespunzand pretului de vanzare si chiriilor, rationament pe care l-a calificat drept „strict teoretic”, tribunalul a apreciat ca litigiul dintre parti era de natura civila. Contestatia in anulare formulata de reclamanta impotriva acestei hotarari pe motivul ilegalitatii citatiei sale a fost respinsa, fara reexaminarea pe fond a dosarului, printr-o Hotarare din 6 februarie 2003 a Tribunalului Galati.
2. Actiunea in revendicare impotriva societatii H. 17. La 26 februarie 2002, in temeiul art. 481 si 998—999 din Codul civil, reclamanta a sesizat judecatoria cu o actiune in revendicare a terenului de 0,48 ha impotriva societatii H. De asemenea, a solicitat ca societatea H. sa fie obligata la liberarea terenului acesteia de constructia pe care o ridicase ilegal, sub sanctiunea unor penalizari pentru fiecare zi de intarziere.
18. Printr-o Sentinta din 9 octombrie 2002, judecatoria a respins actiunea pe motiv ca, terenul fiind deja inundat, reclamanta nu avea drept decat la despagubiri. Raportandu-se la fapte pertinente si la art. 481 citat, a considerat ca hidrocentrala era un obiectiv de interes national, deci de utilitate publica conform acestui articol, si ca absenta platii prealabile de despagubiri se explica prin oferta de vanzare care a fost facuta reclamantei.
19. In caile de recurs impotriva acestei sentinte, reclamanta a aratat ca dupa 1989 nu se mai putea realiza nicio nationalizare in baza unei hotarari administrative (Decretul nr. 326/1985) si, ca, pentru ca scrisoarea sa din 20 mai 1994 sa poata reprezenta o oferta de vanzare valabila, aceasta ar fi trebuit sa indice pretul de vanzare. Societatea H. a solicitat tribunalelor desemnarea unui expert pentru stabilirea pretului de vanzare.
20. Printr-o Hotarare definitiva din 7 octombrie 2003, Curtea de Apel Galati a respins recursul formulat de reclamanta. Ea a mentinut sentinta din 9 octombrie 2002 si a adaugat ca vanzarea terenului nu s-a putut incheia din cauza lipsei unei legislatii care sa o autorizeze.
21. Din informatiile furnizate de societatea H. rezulta ca majoritatea proprietarilor au incheiat contracte de vanzare privind terenurile ocupate de hidrocentrala. In 2007 ramasesera aproximativ 22 de contracte de vanzare de semnat, printre care si cel privind terenul reclamantei, majoritatea proprietarilor in cauza nesemnand contractele, avand in vedere necesitatea declansarii unor proceduri de partaj succesoral, al caror cost ar fi depasit pretul de vanzare oferit de societatea H. In devizele din 2007, chiria anuala pentru un hectar de teren forestier se ridica la 1.320 RON si pretul de vanzare la 5.000 RON, adica aproximativ 400 euro (EUR) si, respectiv, 1.500 EUR.

II. Dreptul si practica interne pertinente
22. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica (Legea nr. 33/1994), intrata in vigoare la 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constitutia din 1991, care prevedea ca exproprierea nu poate interveni decat pentru o cauza de utilitate publica, cu despagubire prealabila, pe baza unei hotarari a instantelor. Pe de alta parte, art. 4 din Legea nr. 33/1994 precizeaza ca, daca respecta conditiile de fond si de forma, partile in cauza pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate si al sumei despagubirilor fara a urma procedura prevazuta de aceasta lege; in plus, in caz de acord asupra primului punct, ele pot sesiza tribunalul doar pentru a stabili despagubirile.
23. Intr-o Sentinta definitiva din 30 martie 2007, Tribunalul Bucuresti a admis o actiune in pretentii intemeiata pe Legea nr. 33/1994. Observand ca autoritatile insarcinate cu constructia unei autostrazi ocupasera in fapt terenul reclamantei, fara a urma procedura de expropriere, fara a-i plati o indemnizatie si fara a obtine in prealabil hotararea definitiva impusa de lege, tribunalul a considerat ca reclamanta avea dreptul, in temeiul art. 481 din Codul civil si al art. 4 din Legea nr. 33/1994, de a primi o indemnizatie stabilita printr-un raport de expertiza.
24. Art. 480 si 481 din Codul civil prevad ca proprietatea este dreptul unui individ de a dispune si de a se bucura de un bun in mod exclusiv si absolut, in limitele stabilite de lege, si ca orice lipsire de proprietate trebuie sa urmareasca un scop de utilitate publica si sa fie insotita de despagubiri juste prealabile. Art. 998 si 999 din Codul civil indica temeiul actiunilor in raspundere civila delictuala, prevazand obligatia de reparare a prejudiciului cauzat altcuiva, chiar prin neglijenta sau imprudenta.
25. Dispozitiile relevante din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescriptia extinctiva a actiunilor in pretentii sunt descrise in Hotararea Weissman si altii impotriva Romaniei (nr. 63.945/00, § 23, 24 mai 2006). In acest sens, in mai multe cauze, jurisdictiile interne au considerat ca termenul de prescriptie de 3 ani este aplicabil in cazul actiunilor in despagubiri introduse de persoane ale caror bunuri au fost expropriate fara indemnizatie in virtutea unor decrete de dinainte de decembrie 1989 (hotarari definitive din 29 ianuarie, din 19, 23 si 25 februarie si din 17 octombrie 2003 ale Curtii Supreme de Justitie). In Hotararea din 19 februarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a concluzionat ca, avand in vedere imposibilitatea recunoscuta de parti de a restitui in natura terenul ce face obiectul litigiului, actiunea mixta in revendicare si in despagubiri trebuia sa fie calificata ca o actiune in despagubire si respinsa ca prescrisa.
De asemenea, in Hotararea din 23 februarie 2003, Curtea Suprema a reiterat ca data de incepere a termenului de prescriptie este cea la care persoana interesata cunostea existenta prejudiciului si persoana responsabila pentru acest prejudiciu, chiar daca valoarea prejudiciului nu a fost determinata.
26. Art. 346 alin. 3 din CPP prevede ca instanta penala nu poate acorda despagubiri daca achitarea s-a pronuntat pe motivca faptele reprosate nu existau sau nu au fost comise de inculpat.

In Drept
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1

27. Reclamanta sustine ca a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunurilor sale, pe motiv ca autoritatile au achizitionat ilegal terenul sau, fara sa fi existat un acord asupra conditiilor transferului de proprietate, in special asupra pretului.
Ea invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.”
28. Guvernul contesta aceasta teza.

A. Asupra admisibilitatii
29. Guvernul invoca exceptia de neepuizare a cailor de recurs interne de catre reclamanta. Sustine ca aceasta ar fitrebuit sa introduca o actiune in despagubiri impotriva autoritatilor pe baza art. 481 din Codul civil sau a art. 4 din Legea nr. 33/1994 referitor la ipoteza in care autoritatile nu au optat pentru declararea utilitatii publice, ci pentru transferul de proprietate pe cale amiabila. In acest sens, se bazeaza in special pe o Sentinta definitiva din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucuresti (paragraful 23 de mai sus). Guvernul considera ca actiunea in revendicare a reclamantei nu putea duce la obtinerea de despagubiri si reclamanta avea sarcina de a determina constatarea ca s-a realizat o expropriere si de a solicita o indemnizatie.
30. Reclamanta sustine ca a sesizat autoritatile prin plangeri penale cu constituire de parte civila, dandu-le astfel ocazia de a examina si latura civila a dosarului. Adauga ca societatea H. ar fi trebuit sa urmeze procedura de expropriere, cu plata
prealabila de despagubiri. De asemenea, sustine ca actiunea in revendicare demarata nu a dus la niciun rezultat.
31. Curtea apreciaza ca exceptia Guvernului este strans legata de fondul cererii intemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel ca o va uni cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio impotriva Italiei, nr. 176/04 § 53, 20 aprilie 2006).
32. De asemenea, Curtea constata ca aceasta parte a cererii nu este in mod evident nefondata, in sensul art. 35 § 3 din Conventie. In plus, arata ca nu exista niciun motiv de inadmisibilitate. In consecinta, declara cererea admisibila.

B. Asupra fondului
33. Guvernul contesta ca a existat o expropriere de fapt in speta. Acesta arata ca a existat o promisiune de vanzare din partea reclamantei, care avea valoare de antecontract de vanzare intre reclamanta si societatea H., si ca societatea H. era dispusa sa plateasca o chirie pana la incheierea vanzarii, interzisa la vremea respectiva prin Legea nr. 18/1991. Conform Guvernului, o asemenea procedura, intemeiata pe incheierea de contracte de vanzare, are avantajul de a fi mai rapida si de a plasa partile pe pozitii de egalitate. Presupunand chiar ca s-a produs exproprierea de fapt, sustine ca aceasta urmarea un scop de utilitate publica si corespundea criteriului de proportionalitate, avand in vedere faptul ca societatea H. si-a prezentat constant intentia de a incheia vanzarea si de a plati, ca si in cazul altor sateni, un pret bun pentru terenul in cauza.
34. Reclamanta combate afirmatiile Guvernului. Ea sustine ca, in conformitate cu Constitutia din 1991, Decretul nr. 326/1985 nu putea sa mai reprezinte o baza legala pentru exproprierea terenurilor in cauza, care, de altfel, in urma modificarii proiectului initial, se situau intr-un perimetru diferit de cel prevazut de decret. In plus, in opinia sa, cererea din 20 mai 1994 nu constituia o oferta de vanzare valabila, deoarece nu includea un element esential, pretul de vanzare. Reclamanta considera deci ca nu a existat un acord intre ea si autoritati privind transferul dreptului de proprietate, inchirierea terenului sau lucrarile de realizat pe terenul sau. In plus, subliniaza ca nu a fost invitata sa participe la negocieri si ca expertiza realizata de societatea H. pentru a stabili pretul de inchiriere si de vanzare a terenurilor nu a fost contradictorie.
35. Curtea reitereaza ca, pentru a determina daca a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai sa se examineze daca s-a realizat deposedarea sau exproprierea formala, dar si sa priveasca dincolo de aparente si sa analizeze realitatea situatiei litigioase. Intrucat Conventia vizeaza protejarea drepturilor „concrete si efective”, este important sa se analizeze daca aceasta situatie echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong si Lönnroth impotriva Suediei, Hotararea din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, § 63).
36. Curtea aminteste in continuare ca art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai intai si cu precadere, ca o ingerinta a autoritatii publice in exercitiul dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala: cea de-a doua teza a primului alineat din acest
articol nu autorizeaza privarea de proprietate decat „in conditiile prevazute de lege” [Iatridis impotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 59, CEDO 1999-II]. De asemenea, principiul legalitatii implica existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile (Hentrich impotriva Frantei, Hotararea din 22 septembrie 1994, seria A, nr. 296-A, § 42). In plus, preeminenta dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societati democratice, este inerenta tuturor articolelor Conventiei. Rezulta ca necesitatea de a analiza daca s-a pastrat un echilibru just intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decat daca se dovedeste ca ingerinta litigioasa a respectat principiul legalitatii si nu era arbitrara (Iatridis, ibidem). Prin urmare, Curtea nu apreciaza ca fiind oportun sa isi intemeieze rationamentul pe simpla constatare ca nu a existat reparatie in favoarea reclamantei (a se vedea, intre altele, Giacobbe si altii impotriva Italiei, nr. 16.041/02, § 88, 15 decembrie 2005, si Janes Carratu impotriva Italiei, nr. 68.585/01, § 48, 3 august 2006).
37. In speta, Curtea observa mai intai ca reclamanta a
pierdut dispozitia asupra terenului sau incepand cu momentul ocuparii de catre societatea H., in iunie 1994, sau cel tarziu in martie 1995. Incepand din acel moment, terenul a fost transformat in mod ireversibil, fiind defrisat si inundat in cadrul lucrarilor de constructie a unei hidrocentrale. In ceea ce priveste argumentul Guvernului, conform caruia Declaratia din 20 mai 1994 echivala cu un antecontract de vanzare a terenului intre reclamanta si societatea H., Curtea remarca faptul ca nu era vorba decat de o declaratie unilaterala adresata primariei si retrasa ulterior si nimic nu contesta faptul ca nu s-a incheiat niciun acord privind pretul de vanzare, element esential pentruincheierea unui asemenea contract. Astfel, Curtea constata ca nu a existat un transfer de proprietate amiabil in virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994, dupa cum sustine Guvernul, niciun element al dosarului nesustinand teza conform careia terenul in cauza a fost la un moment dat vandut efectiv sau cedat de reclamanta [a se vedea, mutatis mutandis, Fiore impotriva Italiei, nr. 63.864/00, § 96, 13 octombrie 2005, si Maselli impotriva Italiei (nr. 2) nr. 61.211/00, § 37, 11 iulie 2006]. In plus, Curtea observa ca nici Guvernul, nici reclamanta nu au invocat faptul ca ocuparea terenului in cauza s-a facut in virtutea Decretului Nr. 326/1985, care nu mai putea reprezenta baza legala pentru ocuparea terenurilor dupa Constitutia din 1991 (paragraful 11de mai sus).
38. Pe de alta parte, Curtea observa ca, din moment ce vanzarea terenului in cauza a fost interzisa de Legea nr. 18/1991 pentru durata de 10 ani si in momentul inundarii acestui teren Legea nr. 33/1994 era in vigoare, autoritatile au
preferat sa nu urmeze aceasta procedura transparenta si, fara exceptie, judiciara, prevazuta specific in acest sens; acestea au preferat sa se bazeze pe Declaratia reclamantei din 20 mai 1994 pentru a ocupa in mod irevocabil terenul acesteia, fara a ii plati in prealabil despagubiri, si — tot fara acordul conform si prealabil al reclamantei — sa ia terenul cu chirie pana la momentul in care vanzarea bunului va fi autorizata de lege. In acest sens, trebuie notat ca dintre scrisorile prin care societatea H. a informat tardiv reclamanta despre ocuparea si inundarea
terenului prima se referea, intr-o maniera cel putin confuza, la inchirierea terenului in asteptarea vanzarii ce trebuia sa aiba loc dupa exproprierea, pretinsa a fi in curs, a terenului (paragraful 11 de mai sus). In plus, Curtea arata ca autoritatile nu au informat-o pe reclamanta, care nu locuia in satul Nicoresti, despre sedintele organizate de societatea H. pentru negocierea retului de ocupare a terenurilor (inchiriere) si despre pretul lor de vanzare. In orice caz, cu privire la faptele pertinente si la cuparea prealabila a terenului, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform caruia mecanismul juridic ales e autoritati a fost mai rapid decat procedura de expropriere si a plasat partile pe pozitii de egalitate.
39. In temeiul acestor consideratii, in absenta unui act formal de expropriere, Curtea apreciaza ca situatia reclamantei nu poate fi considerata „previzibila” si corespunzatoare cerintei „principiului securitatii juridice”. Situatia in cauza a permis autoritatilor sa traga foloase din ocuparea terenului in cauza, cu eglijarea regulilor ce guverneaza exproprierea (Constitutia din 1991 si, in special, Legea nr. 33/1994), fara a pune in prealabil o indemnizatie la dispozitia reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio, citata anterior, §§ 83—84, Janes Carratu, citata anterior, § 51, si Ucci impotriva Italiei, nr. 213/04, §§ 83—84, 22 iunie 2006).
40. In ceea ce priveste argumentul Guvernului, conform caruia reclamanta ar fi putut sa solicite in continuare tribunalelor interne reparatia prejudiciului suferit, Curtea observa ca acesta nu a prezentat exemple de jurisprudenta fondate pe dreptul comun si ca singura sentinta definitiva prezentata (paragraful 23 de mai sus) s-a dat dupa aproximativ 12 ani de la data faptelor in cauza. In plus, trebuie avute in vedere, de asemenea, dispozitiile si practica interne in materie de prescriptie (paragraful 25 de mai sus), care fac incerta modalitatea de olutionare a unei asemenea actiuni introduse la multi ani de la ocuparea terenului. In orice caz, avand in vedere observatiile de mai sus privind lipsa de „previzibilitate” in care reclamanta s-a aflat din vina autoritatilor, Curtea nu ii poate reprosa acesteia
ca nu a incercat, dupa o perioada atat de indelungata, sa angajeze o procedura de despagubire, asa cum nu estimeaza ca fiind oportun sa isi bazeze rationamentul pe constatarea absentei de reparatie in favoarea reclamantei (a se vedea, intre altele, mutatis mutandis, Janes Carratu, citata anterior, § 48, De ciscio, citata anterior, § 72, si Gautieri si altii impotriva Italiei, nr. 68.610/01, § 50, 19 octombrie 2006).
41. Prin prisma celor de mai sus, Curtea apreciaza ca ingerinta litigioasa nu era compatibila cu principiul legalitatii si, prin urmare, a incalcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Aceasta concluzie scuteste Curtea de a mai cerceta daca s-a mentinut un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele de protectie a drepturilor individuale.
42. Prin urmare, Curtea respinge exceptia neepuizarii cailor de recurs interne si hotaraste ca s-a produs o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra celorlalte incalcari invocate
43. Invocand art. 6 § 1 din Conventie, reclamanta se plange in esenta de rezultatul plangerilor penale pe care le-a formulat si, in observatiile din 25 martie 2008, de durata pe care o estimeaza ca fiind excesiva a procedurilor angajate in privinta terenului in cauza.
44. Ținand cont de ansamblul elementelor care se afla la dispozitia sa si in masura in care este competenta pentru a analiza cererile formulate, Curtea nu distinge nicio aparenta de incalcare a drepturilor si libertatilor garantate de articolele Conventiei.
Rezulta ca aceasta parte a cererii este in mod vadit nefondata si trebuie sa fie respinsa in temeiul art. 35 paragrafele 3 si 4 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
45. In termenii art. 41 din Conventie,
„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare imperfecta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila”.

A. Prejudiciu
46. Avand in vedere ca terenul sau nu ii mai poate fi restituit in natura, reclamanta solicita 190.724,70 EUR reprezentand valoarea — determinata de un expert — a prejudiciului material suferit prin privarea de dreptul de proprietate. Din raportul de expertiza in cauza rezulta ca reclamanta l-a imputernicit pe expert sa calculeze acest prejudiciu pe baza unei sume lunare e 0,10 USD/m2 /luna pentru perioada 1993—2008 si terenul nu fost considerat forestier, ci avand o utilizare „hidroenergetica”.
De asemenea, reclamanta solicita 1.000 EUR pe an pentru perioada cuprinsa intre 1994 si 2008 cu titlu de daune morale.
47. Asupra cererii de despagubire materiala, Guvernul contesta metoda de calcul a reclamantei, mai ales absenta oricarei justificari a valorii de 0,10 USD mentionate. El sustine ca pentru a calcula pierderea de profit a reclamantei trebuie sa se ia in calcul faptul ca este vorba de un teren forestier, cu plopi,
neproductiv sau cu productivitate forestiera redusa. Acesta face rimitere la informatiile furnizate de regia nationala a padurilor, care prezinta 4 modalitati de calcul al prejudiciului in cauza: prima, bazata pe pretul platit celorlalti sateni; a doua, bazata pe obligatiile pecuniare legale ale autoritatilor in caz de scoatere temporara a terenului din fondul forestier (si din patrimoniul roprietarului); a treia, bazata pe obligatiile pecuniare legale ale autoritatilor in caz de scoatere definitiva a terenului din fondul forestier (si din patrimoniul proprietarului); si, in sfarsit, a patra, bazata pe contravaloarea terenului in cauza. Sumele mentionate variaza intre o chirie anuala de 480.000 ROL la ursul din 1998, in primul caz, 25.572 RON, suma la care se adauga chiria anuala de la 8.513 pana la 12.579 RON, in al doilea caz, si 109.095 RON sau 149.335 RON, in functie de productivitatea terenului, in al treilea caz.
In ceea ce priveste daunele morale, Guvernul estimeaza ca suma solicitata este excesiva si o eventuala constatare a incalcarii ar reprezenta o reparatie suficienta.
48. Curtea considera ca singura baza de luat in calcul pentru cordarea unei satisfactii echitabile consta in speta inconstatarea incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza ocuparii ireversibile a terenului in litigiu de catre autoritati, cu nerespectarea principiului legalitatii. Curtea tine cont in acelasi timp de imposibilitatea autoritatilor de a restitui terenul reclamantei si de modalitatile de calculare a prejudiciului material prezentate de parti, pe care este convenabil sa le examineze din ipoteza ocuparii ireversibile a terenului.
Bazandu-se pe observatiile partilor si hotarand echitabil, conform art. 41 din Conventie, Curtea atribuie reclamantei 40.000 EUR cu titlu de daune materiale.
49. In plus, Curtea estimeaza ca reclamanta a suferit un prejudiciu moral, generat in special de incertitudinea juridica ce decurge din atingerea sus-mentionata adusa dreptului la respectarea bunurilor, si ca acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea incalcarii. In aceste imprejurari, avand in vedere toate elementele pe care le detine si hotarand echitabil, conform art. 41 din Conventie, Curtea acorda 2.000 EUR reclamantei cu titlu de prejudiciu moral.

B. Taxe si cheltuieli
50. Prezentand acte doveditoare pentru o parte din suma solicitata, reclamanta solicita 10.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata angajate in fata instantelor interne (onorarii de avocat etc.) si in fata Curtii (onorarii expert, cheltuieli de traducere si corespondenta etc.)
51. Guvernul observa ca reclamanta nu a furnizat acte doveditoare decat pentru aproximativ 3.151 EUR si majoritatea (in special onorarii de avocat si cheltuieli de traducere) nu sunt suficient de precise pentru a permite stabilirea unei legaturi de cauzalitate cu cheltuielile pertinente in speta. De asemenea, Guvernul apreciaza ca valoarea onorariilor de expert de aproximativ 2.762 EUR, desi justificata cu un document, este excesiva in raport cu obiectul expertizei.
52. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor si taxelor decat in masura in care se determina realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului acestora. In speta, tinand cont de elementele pe care le detine si de criteriile sus-mentionate, Curtea estimeaza ca fiind rezonabila suma de 1.500 EUR, incluzand toate cheltuielile, pe care o acorda reclamantei.

C. Majorari de intarziere
53. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginalpracticata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.


Pentru aceste motive,
In unanimitate,
C U RT E A:
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste art. 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa ii achite reclamantei in termen de 3 luni de la data la care hotararea devine definitiva, in virtutea art. 44 § 2 din Conventie, urmatoarele sume, care vor fi convertite in moneda statului parat, la cursul de schimb de la data platii:
(i) 40.000 EUR (patruzeci de mii euro) plus orice suma care ar putea fi datorata drept impozit, cu titlu de prejudiciu material;
(ii) 2.000 EUR (doua mii euro) plus orice suma care ar putea fi datorata drept impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) plus orice suma care ar putea fi datorata drept impozit de catre reclamanta, cu titlu de cheltuieli de judecata;
b) incepand de la data expirarii acestui termen si pana la momentul platii, aceste sume se vor majora cu o dobanda simpla, a carei rata este egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfactie echitabila pentru rest.


Redactata in limba franceza, ulterior comunicata in scris la data de 27 ianuarie 2009, in temeiul art. 77 paragrafele 2 si 3 din Regulament.


Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier