Jurisprudenta europeana: Hotararea in cauza Sabou si Pîrcalab împotriva României

Hotarâre din 28/09/2004 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 484 din 08/06/2005 în cauza Sabou si Pîrcalab împotriva României (Cererea nr. 46.572/99)

În cauza Sabou si Pîrcalab împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecatori, si doamna S. Dolle, grefier de sectie, dupa ce a deliberat în Camera de Consiliu la 7 septembrie 2004, pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 46.572/99, îndreptata împotriva României, prin care doi cetateni ai acestui stat, domnii Dan Corneliu Sabou si Calin Dan Pîrcalab (reclamantii), au sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 25 septembrie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati de doamna Monica Macovei, avocata în Baroul Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantii sustin ca a avut loc o încalcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantata de art. 10 din Conventie, datorata condamnarii lor dupa publicarea unei serii de articole într-un ziar local. Primul reclamant sustine ca interzicerea drepturilor sale parintesti a adus atingere dreptului la respectarea vietii de familie, garantata de art. 8 din Conventie. El sustine, de asemenea, ca nu a dispus de un recurs efectiv, astfel cum este prevazut de art. 13 din Conventie, în ceea ce priveste pretinsa încalcare a dreptului sau la respectarea vietii familiale.
4. Cererea a fost transmisa Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrarii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
5. Cererea a fost repartizata celei de-a doua sectii a Curtii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curtii, denumit în continuare Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestita cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituita conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. Prin decizia din 2 septembrie 2003, Camera a declarat cererea partial admisibila.
7. Atât reclamantii, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
8. Reclamantii sunt nascuti în 1971 si 1968 si au domiciliul în Baia Mare. Ei sunt jurnalisti la ziarul local "Ziua de Nord-Vest".
A. Articolele incriminate
9. La 2 aprilie 1997, acestia au publicat un articol intitulat "Mama presedintei Judecatoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 tarani de pe pamânturile lor". O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
"Reprezentantul unui grup de 12 tarani din satul Mânau, judetul Maramures, s-a prezentat la sub-redactia ziarului nostru punându-ne la dispozitie un set de documente, care dovedesc dreptul lor de proprietate pe locul numit Vapa. În baza Decretului nr. 444/1953 (...), acestia au primit în proprietate câteva parcele de teren. Începând din 1992, Primaria Ulmeni le-a eliberat celor 12 adeverinte de proprietate pe aceste parcele. În 1993 însa, cetatenii au fost scosi abuziv de pe terenurile lor. Persoana care s-a instalat pe aceste proprietati este L.M., mama presedintei Judecatoriei Baia Mare. Ea a obtinut titlu de proprietate si apoi a dat în arenda pamântul. Taranii ne-au declarat ca nu stiu cum sa procedeze pentru a-si redobândi pamântul, deoarece sefa Judecatoriei are mai mare influenta asupra factorilor locali."
10. La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat "Sefa Judecatoriei din Baia Mare afirma ca mama sa este îndreptatita sa ia pamântul aflat în posesia a 12 tarani din Ulmeni." O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
"Sefa Judecatoriei ne-a declarat ca mama sa este îndreptatita la acele terenuri deoarece în 1953 a fost silita sa le doneze statului. Legea de atunci mentiona ca unii angajati din sistemul de stat au posibilitatea sa opteze: fie îsi pastreaza functia în care lucreaza, fie îsi pastreaza pamântul. L.M. a preferat sa-si pastreze functia iar pamântul a fost dat în proprietate unor tarani. Dupa decembrie 1989, însa, ea a pretins înapoierea suprafetelor avute cândva în proprietate. Taranii care aveau deja adeverinte eliberate de primarie pentru acele suprafete au fost dati la o parte, propunându-li-se terenuri în alta parte. Cum influenta de care se bucura sefa Judecatoriei din Baia Mare era mai mare decât dorintele taranilor, L.M. a avut câstig de cauza, obtinând titlul de proprietate pe aceste pamânturi. Ieri am încercat sa luam legatura cu presedinta Judecatoriei Baia Mare. O judecatoare ne-a comunicat ca «sefa nu este la birou», desi, anterior, alti functionari ne-au spus ca ea este prezenta. În plus, la solicitarea noastra de a ni se comunica numele complet al sefei ni s-a raspuns ca «asemenea informatii nu se dau». Întrucât M.I. este doar o sefa de Judecatorie si nu un ofiter acoperit de contrainformatii, nu întelegem de ce numele ei a trebuit sa fie tinut secret."
11. La 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat "Sefa Judecatoriei din Baia Mare este acuzata de fals si de uz de fals". O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
"M.I. a fost sprijinita si de fostul prefect D.B. Speriata de consecinte ea recurge la amenintari. Politia ancheteaza cazul.
(...) M.I. a încercat sa se foloseasca de documente false, pentru a-l deposeda pe un vecin de o bucata de pamânt. Mai mult, atunci când ea a simtit ca nu poate câstiga procesul intentat, a recurs la amenintari directe. Redactia noastra este în posesia mai multor documente care atesta cele afirmate mai sus. Mentionam ca M.I. a refuzat sa confirme sau sa conteste autenticitatea documentelor pe care le detine. Ea s-a declarat nemultumita de continutul articolelor anterioare si, drept urmare, refuza sa dea orice declaratie.
Familia lui M.I. ocupa abuziv o suprafata de teren
I.C. locuieste pe strada 22 Decembrie nr. 25/3 si este vecin cu presedinta Judecatoriei din Baia Mare, M.I. Prin Decizia nr. 11.735/79, primaria Baia Mare i-a acordat drept de acces spre casa pe fostul traseu al «pârâului tiganilor», în suprafata de 396 metri patrati. Pentru amenajarea acestui traseu, I.C. a investit o multime de bani. La scurt timp dupa, familia lui M.I. a ocupat abuziv o parte din acest teren pe care nu l-a eliberat nici pâna azi. Dupa aparitia Legii nr. 18/1991, I.C. a cerut în proprietate suprafata în cauza. Prin Ordinul prefectului nr. 7.609/1993 lui i s-a atribuit aceasta fâsie, care în schita de dezmembrare are nr. 1.358/3/C/I. Pe baza acestui ordin I.C. reuseste, dupa nenumarate demersuri, sa-si intabuleze suprafata.
Se emite o schita de dezmembrare falsa
Bulversata de aceasta situatie, M.I. obtine în 1995, o alta schita de dezmembrare pe acelasi teren. Schita contine o serie de date false si a fost întocmita de inginerul H.Z. În primul rând, la rubrica de «proprietari înainte de dezmembrare» este trecut «statul român», desi I.C. este proprietar din 1993. Conform schitei, suprafata ocupata abuziv este trecuta în proprietatea lui I.I. [sotul lui M.I.], pe nr. topo 1.358/3/C/a. Între timp presedinta Judecatoriei a facut o plângere la prefectul de atunci, D.B., prin care a cerut anularea ordinului de împroprietarire acordat lui I.C. Prefectul refuza sa faca acest lucru, îndemnând-o sa solicite instantei anularea acestuia, ceea ce s-a si întâmplat. Pe baza schitei de dezmembrare false, primarul solicita prefectului sa emita ordin pentru împroprietarirea lui M.I. cu suprafata aflata deja în proprietatea lui I.C. Prefectul observa acest lucru si o informeaza pe M.I. de faptul ca suprafata în cauza este în proprietatea altcuiva si nu poate emite un alt ordin, decât dupa solutionarea cauzei de catre Curtea de Apel Cluj.
Prefectul îsi reneaga propriile afirmati încalcând legea
Pâna aici lucrurile sunt clare. Din acest moment, însa, intervin o serie de aspecte cel putin ciudate. Prin sentinta civila nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge actiunea înaintata de M.I. si de familia ei. Ordinul nr. 7.609/1993 primit de I.C. ramâne valabil. Cu toate acestea la 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. emite Ordinul nr. 1.037 prin care sefa si familia ei devin proprietari pe suprafata cu nr. topo 1.358/C/a, conform schitei false de la OCOT Baia Mare sub nr. 160/95. Se constata, asadar, un fapt aberant. Pe aceeasi suprafata sunt doi proprietari diferiti, ambii cu acte în regula emise de prefectul D.B. În acest caz e vorba despre fals si uz de fals. Prefectul D.B. este vinovat, contrazicându-se prin actele emise. El a favorizat-o pe sefa judecatoriei, acordându-i un ordin de proprietate dupa ce tot el recunoscuse ca nu poate emite un astfel de ordin. D.B. a activat multi ani ca magistrat si ca presedinte al Tribunalului Maramures.
M.I. ameninta în scris
În final, va supunem atentiei un document semnat de M.I. prin care I.C. este amenintat cu închisoarea: «Domnule C. va pun în vedere sa aveti grija de cuvintele pe care le folositi la adresa mea, pentru ca orice lucru are o limita. O singura data daca ma mai insultati, fie prin scris, fie verbal, va voi da în judecata, cerând condamnarea dvs. pentru insulta si calomnie, si va voi cere si daune morale pentru prejudiciul cauzat. ATENTIE deci.». I.C. avusese «tupeul» s-o acuze de falsurile prezentate mai sus. Politia municipiului Baia Mare ancheteaza acest caz."

#PAGEBREAK#
12. La 11 aprilie 1997, cei doi reclamanti au publicat un articol intitulat "Fostul prefect de Maramures recunoaste ca a gresit în cazul sefei Judecatoriei din Baia Mare". O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
"Pe baza unui document ce continea informatii false, M.I. a solicitat si a obtinut din partea prefectului de atunci, D.B., un ordin de împroprietarire pe acea suprafata. Solicitat sa explice aceasta ilegalitate, acesta ne-a declarat ca e posibil sa fi gresit atunci. «Ordinul poate fi, însa, atacat în justitie pentru anulare, de cel care se simte lezat. Precizez ca am emis acest ordin pe baza documentatiei primite de la Primaria Baia Mare. Daca au existat documente cu informatii false raspunderea nu-mi apartine» - a afirmat D.B. El nu a putut sa ne explice de ce initial refuzase oficial eliberarea ordinului, pentru ca apoi sa revina si sa o împroprietareasca pe M.I."
13. La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol, intitulat "Parchetul nu are curaj sa o ancheteze penal pe sefa Judecatoriei din Baia Mare." O parte din acest articol este reprodusa mai jos:
"În numerele noastre anterioare v-am informat ca sefa Judecatoriei Baia Mare, M.I., a fost reclamata la Politie si Parchet pentru fals. Ea a ocupat abuziv o suprafata de teren ce apartinea unui vecin. Apoi, pe baza unor documente ce contineau date false, a obtinut acte de proprietate pe terenul respectiv. În urma anchetei desfasurate de politie s-a propus Parchetului neînceperea urmaririi penale sub aspectul savârsirii infractiunilor de fals material în înscrisuri oficiale si fals intelectual întrucât este vorba despre o servitute privitor la care sunt aplicabile regulile de drept civil. Nu s-a putut retine nici o fapta de natura penala. Adresa este semnata de prim-procurorul Parchetului de pe lânga Judecatoria Baia Mare."
B. Procedura penala împotriva reclamantilor
14. În aprilie 1997, M.I. a introdus în fata Judecatoriei Baia Mare, al carei presedinte era la acel moment, o plângere împotriva reclamantilor pentru infractiune de calomnie. Ea a solicitat, de asemenea, despagubiri pentru prejudiciul moral.
15. La cererea lui M.I., la 29 august 1997, Curtea Suprema de Justitie a dispus stramutarea cauzei la Judecatoria Nasaud.
16. Prin Sentinta din 15 decembrie 1997, instanta l-a condamnat pe primul reclamant pentru infractiunea de calomnie la o pedeapsa de 10 luni de închisoare si la pedeapsa accesorie prevazuta de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, si anume interzicerea, pe timpul detentiei, a dreptului la exercitarea profesiei, precum si a drepturilor parintesti si a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanta a tinut cont de faptul ca reclamantul se afla în stare de recidiva, fiind condamnat de doua ori înainte.
17. Instanta a retinut ca mama lui M.I. dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Ea a considerat ca afirmatiile reclamantilor privind documentele false, folosirea lor si influenta pe care judecatorul ar fi exercitat-o asupra autoritatilor locale sunt foarte grave si fusesera facute în special într-o maniera defaimatoare, fara a avea o baza concreta. În opinia instantei, caracterul calomnios al afirmatiilor era dovedit de ordonanta de neîncepere a urmaririi penale, emisa de parchet în favoarea lui M.I., care demonstra caracterul mincinos al acuzatiilor de fals si uz de fals.
Instanta l-a condamnat si pe cel de-al doilea reclamant pentru infractiunea de calomnie la plata unei amenzi de 500.000 lei (ROL), adica echivalentul a 62 euro (EUR), cu suspendare.
În sfârsit, instanta i-a condamnat pe cei doi reclamanti, în solidar cu ziarul, la plata catre M.I. a 30 milioane ROL, adica echivalentul a 1.582,42 euro la momentul platii, cu titlu de despagubiri morale.
18. Reclamantii si M.I. au declarat apel împotriva acestei sentinte în fata Tribunalului Bistrita-Nasaud.
În sedinta din 27 martie 1998, reclamantii au solicitat achitarea lor si depunerea (varsarea) la dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevarului afirmatiilor lor: în special cele doua decizii ale prefectului atribuind acelasi teren la doua persoane diferite si cele doua schite de dezmembrare a terenului, în baza carora fusesera emise cele doua decizii, cele doua refuzuri ale prefectului de atribuire a terenului lui M.I., Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curtii de Apel Cluj de validare a titlului de proprietate al lui I.C., cererea facuta de primarie în favoarea lui M.I., extrase din registrele funciare si ordonanta de neîncepere a urmaririi penale a parchetului, cu privire la pretinsul fals comis de catre judecator. Ei au adaugat ca M.I. refuzase publicarea în ziar a unei replici la articolul lor. Procurorul si M.I. au cerut condamnarea, pe motiv ca nu facusera proba veritatii afirmatiilor lor.
19. Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistrita-Nasaud a respins apelurile si a mentinut sentinta judecatoriei. El a subliniat ca, în conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmatie sa nu fie considerata calomnioasa, aceasta trebuie sa îndeplineasca doua conditii: sa se faca dovada veritatii afirmatiilor si sa vizeze apararea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat ca o afirmatie poate fi considerata drept calomnioasa daca este destinata sa produca un rau cuiva sau este facuta din dorinta de razbunare, chiar daca faptele la care s-a facut referire sunt reale. Tribunalul a concluzionat ca în speta articolele incriminate nu au prezentat adevarul si ca este evident faptul ca reclamantii nu au actionat cu buna-credinta sau cu grija pentru protejarea anumitor valori morale ale societatii, ci ca, dimpotriva, au avut intentia de a aduce atingere reputatiei lui M.I.
20. La 20 august 1998, primul reclamant a fost închis. În raportul de ancheta sociala efectuat la 26 august 1998 la domiciliul sau, directia judeteana pentru protectia drepturilor copilului a mentionat ca reclamantul locuia cu concubina sa si cu doi dintre copiii lor din relatiile anterioare si ca, la 24 august 1998, se nascuse un al treilea copil. Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramures a admis, pentru motive familiale, legate în special de cei trei copii care se aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executarii pedepsei. El a fost pus în libertate la 5 octombrie 1998.
La 14 ianuarie 1999, Judecatoria Baia Mare a respins o noua cerere a reclamantului de suspendare a executarii pedepsei. El nu a fost reîncarcerat ca urmare a acestei hotarâri.
La 15 ianuarie 1999, reclamantul a început o greva a foamei si a fost spitalizat datorita starii sale de sanatate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculoza.
La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Presedintelui gratierea, care i-a fost acordata prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.
La 31 mai 2002, ziarul a platit, în locul reclamantilor, despagubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior aceasta suma, prin deduceri lunare din salariu.

#PAGEBREAK#
II. Dreptul si practica interne pertinente
21. A. Codul penal român

Articolul 64

"Pedeapsa complimentara a interzicerii unor drepturi consta în interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi:
a) dreptul de a alege si de a fi ales în autoritatile publice sau în functii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o functie implicând exercitiul autoritatii de stat;
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savârsirea infractiunii;
d) drepturile parintesti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevazute la lit. b) nu se poate pronunta decât pe lânga interzicerea drepturilor prevazute la lit. a), afara de cazul când legea dispune altfel."

Articolul 71

"Pedeapsa accesorie consta în interzicerea tuturor drepturilor prevazute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor aratate în alineatul precedent din momentul în care hotarârea de condamnare a ramas definitiva si pâna la terminarea executarii pedepsei, pâna la gratierea totala sau a restului de pedeapsa [...]."

Articolul 206

"Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amenda.
Actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate.
Împacarea partilor înlatura raspunderea penala."

Articolul 207

"Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savârsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."
22. B. Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curtii Constitutionale române privind art. 64 si 71 din Codul penal
"În ceea ce priveste instituirea pedepselor aplicabile si a conditiilor de aplicare si executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constata ca acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Faptul ca prin lege s-a prevazut ca o persoana condamnata la o pedeapsa privativa de libertate este totodata condamnata si la interzicerea drepturilor limitativ prevazute în art. 64 din Codul penal, pâna la executarea în întregime a pedepsei principale sau pâna la considerarea acesteia ca executata, reprezinta o optiune de politica penala a legiuitorului, care a considerat ca pe timpul cât este privat de libertate condamnatul este nedemn sa exercite drepturile prevazute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispozitii si nici unui principiu al Constitutiei."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 10 din Conventie
23. Reclamantii considera ca aceasta condamnare constituie o ingerinta nejustificata în dreptul lor la libera exprimare. Ei invoca art. 10, conform caruia:
"1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta îndatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integrarea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."
A. Argumentele partilor
1. Reclamantii
24. Reclamantii considera ca ingerinta în libertatea lor de exprimare nu este necesara într-o societate democratica.
Ei arata ca articolele nu se refereau la viata privata a lui M.I., ci la actiunile si demersurile acesteia, considerate ilegale, pe lânga cele mai înalte autoritati judetene, în scopul de a le convinge sa îi constituie dreptul de proprietate asupra unui teren care apartinea deja unei alte persoane. Ei considera asadar ca era datoria lor sa semnaleze opiniei publice ilegalitatile comise, mai ales de catre cei care au obligatia de a face ca legea sa fie respectata.
25. Reclamantii sustin ca afirmatiile lor aveau o baza factuala, si anume acordarea terenului litigios lui M.I. prin Decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, desi în 1995 prefectul refuzase alte doua cereri similare. În plus, valabilitatea titlului de proprietate al lui I.C. fusese confirmata prin Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curtii de Apel Cluj. Ei arata de asemenea ca proiectul de divizare a terenului pe baza caruia prefectul atribuise teren lui M.I. cuprindea doua erori esentiale, fapt recunoscut de prefect si Guvern, si ei considera ca aceste erori se datorau influentei lui M.I.
26. Ei arata ca buna lor credinta a fost dovedita de faptul ca au încercat sa prezinte punctul de vedere al lui M.I., dar ea a refuzat sa le vorbeasca. În plus, ei au luat legatura cu prefectul si au publicat explicatiile acestuia.
27. În ultimul rând, reclamantii subliniaza ca despagubirea acordata lui M.I. era disproportionata în raport cu prejudiciul moral suferit si cu veniturile reduse pe care acestia le aveau ca jurnalisti. În ceea ce priveste pedeapsa închisorii si pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta din urma considera ca au fost disproportionate.
2. Guvernul
28. Guvernul admite ca a existat o ingerinta în drepturile reclamantilor la libera exprimare, dar considera ca ingerinta raspunde exigentelor paragrafului 2 al art. 10 din Conventie. El sustine ca jurnalistii au fost condamnati pentru maniera în care au prezentat un litigiu de drept privat între presedinta Judecatoriei Baia Mare si un tert, care era departe de a privi o dezbatere de interes general.
29. Guvernul sustine în plus ca reclamantii i-au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, de exemplu uzul de fals, fara a le fi dovedit si fara ca acestea sa aiba o baza factuala. El arata ca proiectul de divizare a terenului, pe baza caruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simpla propunere de dezmembrare a proprietatii de stat, pe care prefectul o acceptase. În consecinta, desi au existat erori în procesul de atribuire a terenului, ceea ce Guvernul admite, el considera ca M.I. nu a încalcat legea prin obtinerea titlului de proprietate întemeiat pe noul proiect de dezmembrare.
30. Guvernul sustine si ca publicarea articolelor incriminate constituia o încalcare a eticii jurnalistice, deoarece reclamantii nu erau de buna-credinta. Guvernul este de parere ca reclamantii si-au dovedit subiectivitatea plasându-se exclusiv din punctul de vedere al uneia dintre partile litigiului, fara a prezenta pozitia celeilalte.
31. El concluzioneaza ca în absenta bunei-credinte si a bazei faptice în acuzatiile lor, condamnarea ziaristilor era necesara pentru protectia reputatiei lui M.I. si, în concluzie, cuantumul indemnizatiei pentru prejudiciul moral era justificat prin gravitatea atingerii aduse reputatiei lui M.I.
32. În ceea ce priveste primul reclamant, Guvernul sustine ca pedeapsa de 10 luni închisoare a fost impusa doar datorita faptului ca reclamantul se gasea în stare de recidiva, deoarece, în aceste conditii, legea permite o agravare a pedepsei.

#PAGEBREAK#
B. Aprecierea Curtii
1. Principii generale
33. Curtea aminteste ca, conform unei jurisprudente bine stabilite, presa joaca un rol esential într-o societate democratica: daca ea nu trebuie sa întreaca anumite limite, care tin de protectia reputatiei si drepturilor celorlalti, îi incumba însa obligatia de a comunica, cu respectarea îndatoririlor si responsabilitatilor celorlalti, informatii si idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc functionarea puterii judiciare (De Haes si Gijsels împotriva Belgiei, hotarâre din 24 februarie 1997, Culegere de hotarâri si decizii 1997-I, pp. 233-234, paragraful 37).
34. Daca statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere pentru a judeca asupra necesitatii unei ingerinte în materie, o asemenea marja este dublata de un control european care poarta atât asupra legii, cât si asupra deciziilor care o aplica (Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), hotarâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).
35. În exercitarea controlului sau Curtea trebuie sa analizeze ingerinta litigioasa în lumina tuturor circumstantelor spetei, inclusiv valoarea afirmatiilor reclamantului si contextul în care acestea au fost facute, pentru a determina daca ingerinta era întemeiata pe "o nevoie speciala imperioasa", "proportionala cu scopul legitim urmarit", si daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica apar drept "pertinente si suficiente" (Sunday Times, citat mai sus, paragraful 50, si Nikula împotriva Finlandei nr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).
36. Natura si gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciaza proportionalitatea ingerintei (Perna împotriva Italiei [GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).
2. Aplicarea la speta a principiilor mentionate
37. Nu se poate contesta faptul ca respectiva condamnare a reprezentat o "ingerinta a unei autoritati publice" în dreptul reclamantilor la libera exprimare, ca aceasta era "prevazuta de lege" si ca urmarea un scop legitim, "protectia reputatiei (...) altuia". Ramâne de stabilit daca ingerinta era "necesara într-o societate democratica".
38. Curtea releva ca articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general si, în mod special, de actualitate pentru societatea româneasca, si anume procesul de restituire a terenurilor si presupusa coruptie a înaltilor functionari din administratie. Daca se poate considera adesea ca este necesar ca magistratii sa fie protejati de atacuri grave si nefundamentate, este de asemenea adevarat ca atitudinea lor, chiar si în afara tribunalelor si mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistrati, poate constitui o preocupare legitima a presei si contribuie la dezbaterea asupra functionarii justitiei si moralitatii celor care sunt garantii justitiei. Asadar, Curtea trebuie sa dovedeasca cea mai mare prudenta atunci când, precum în cauza de fata, masurile luate sau sanctiunile aplicate de autoritatea nationala sunt de natura sa descurajeze presa sa participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso si Stensaas împotriva Norvegiei [GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.
39. Desigur, afirmatiile reclamantilor erau grave în masura în care acuzau judecatorul ca ar fi comis ilegalitati, dar Curtea remarca faptul ca acestea aveau o baza faptica (a contrario, Barfod c. Danemark, hotarâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35; Perna, mai sus-citata, paragraful 47). Curtea arata ca nimic nu dovedeste ca faptele descrise erau în totalitate false si contribuiau la desfasurarea unei campanii de defaimare împotriva judecatorului în cauza. Ea observa, de asemenea, ca articolele incriminate nu purtau asupra vietii private a lui M.I., ci asupra comportamentelor si atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).
Dupa cum rezulta din articolele litigioase si din documentele depuse de reclamanti la dosar în fata tribunalului, administratia locala a comis o greseala grava, recunoscuta de catre prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Altfel, prin Decizia din 23 ianuarie 1996 prefectul îi acordase lui M.I. un titlu de proprietate asupra unui teren litigios, cu toate ca, cu sapte zile înainte, valabilitatea titlului de proprietate a lui I.C. asupra aceluiasi teren fusese confirmata prin decizia Curtii de Apel Cluj.
40. Curtea remarca, de asemenea, ca tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanti în sedinta din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecatoriei care considerase ca neînceperea urmaririi penale dispusa de parchet împotriva lui M.I. era suficienta pentru a stabili ca informatiile continute în articole erau false.
41. fiinând cont de faptul ca reclamantii au încercat sa o contacteze pe M.I. si ca apoi i-au luat interviu prefectului si au prezentat pozitia acestuia, Curtea considera ca nu exista motive de a se îndoi de buna lor credinta.
42. În ceea ce priveste pedepsele pronuntate, Curtea observa ca erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, în timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnati sa îi plateasca lui M.I. o despagubire în cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivaleaza cu 1.582,42 euro la momentul platii sau echivalentul a de douasprezece ori salariul lunar mediu.
43. Curtea considera deci ca aceasta condamnare a reclamantilor era disproportionata fata de scopul legitim urmarit si ca autoritatile nationale nu au oferit motive pertinente si suficiente pentru a o justifica.
Asadar, art. 10 a fost încalcat.

#PAGEBREAK#
II. Asupra pretinsei încalcari a art. 8 din Conventie
44. Primul reclamant afirma ca interzicerea drepturilor sale parintesti a adus atingere dreptului sau la respectarea vietii de familie, garantat de art. 8 din Conventie, conform caruia:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice în exercitarea acestui drept decât în masura în care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, într-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora."
El sustine ca interdictia totala si absoluta de a-si exercita drepturile parintesti în timpul detentiei si pâna la obtinerea gratierii, adica inclusiv în perioada în care a fost eliberat provizoriu pentru motive familiale si medicale, constituie o ingerinta grava în dreptul sau la respectarea vietii familiale, care nu este justificata de luarea în considerare a interesului copiilor.
45. Guvernul arata ca interzicerea drepturilor parintesti, ca pedeapsa accesorie, se aplica în mod automat din momentul în care o privare de libertate a fost pronuntata. El subliniaza ca detentia creeaza, în mod inevitabil, restrictii în exercitiul normal al vietii familiale si ca în plus, în timpul detentiei, condamnatul nu mai are autoritate morala pentru a-si exercita drepturile parintesti.
46. Curtea remarca, în primul rând, ca interzicerea drepturilor parintesti primului reclamant constituie o ingerinta în dreptul sau la respectarea vietii sale familiale.
Curtea arata ca în speta nu s-a contestat faptul ca interzicerea era întemeiata pe art. 64 si 71 din Codul penal si ca, în consecinta, era prevazuta de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Ramâne de examinat daca ingerinta urmarea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea retine ca, în opinia Guvernului, ingerinta viza apararea securitatii, moralitatii si educatiei minorilor.
47. Curtea reaminteste ca, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanta fundamentala (Johansen împotriva Norvegiei, hotarârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), ca interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial si ca doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoana sa fie privata de drepturile sale parintesti în interesul superior al copilului (Hotarârea Gnahore împotriva Frantei nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, si Johansen, anterior citata, paragraful 78).
48. Curtea constata ca infractiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independenta de aspectele legate de autoritatea parinteasca si ca niciodata nu i s-a reprosat reclamantului absenta îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
Curtea observa ca, în dreptul român, interzicerea exercitarii drepturilor parintesti se aplica în mod automat si absolut, cu titlu de pedeapsa accesorie, oricarei persoane care executa o pedeapsa cu închisoarea, în absenta oricarui control exercitat de catre instantele judecatoresti si fara a lua în considerare tipul infractiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sanctiune morala având drept scop pedepsirea condamnatului si nu o masura de protectie a copilului.
49. În aceste circumstante, Curtea considera ca nu s-a demonstrat ca retragerea absoluta si prin efectul legii a drepturilor parintesti ale primului reclamant corespundea unei necesitati primordiale privind interesele copilului si ca, în consecinta, urmarea un scop legitim, anume protectia sanatatii, moralei sau a educatiei minorilor.
În consecinta, art. 8 din Conventie a fost încalcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant.
III. Cu privire la pretinsa încalcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie
50. Primul reclamant afirma ca nu avea la dispozitie un recurs eficient în dreptul intern pentru a contesta interzicerea drepturilor parintesti. Invoca în acest sens art. 13 din Conventie, conform caruia:
"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost încalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci când încalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale."
51. Guvernul sustine ca reclamantul ar fi putut sa ridice în fata tribunalului o exceptie de neconstitutionalitate a art. 71 din Codul penal si sa solicite examinarea acestui aspect de catre Curtea Constitutionala.
52. Curtea reaminteste ca art. 13 din Conventie impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putând fi sustinute în sensul Conventiei (Hotarârea Boyle si Rice împotriva Marii Britanii din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie sa fie eficient si trebuie sa permita instantei interne competente sa examineze fondul cererii si sa dispuna o reparatie adecvata (Hotarârea Klass s.a. împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).
53. În speta, este neîndoielnic ca cererea reclamantului întemeiata pe art. 8 din Conventie poate fi sustinuta, de vreme de Curtea a considerat ca retragerea drepturilor parintesti este analizata drept o ingerinta în exercitarea dreptului reclamantului la viata de familie. Curtea va analiza în continuare daca recursul în fata Curtii Constitutionale era eficient în practica, la fel ca si în drept, si permitea instantei interne competente sa examineze acest capat de cerere si sa dispuna o reparatie adecvata.
54. Curtea subliniaza ca în dreptul român retragerea autoritatii parintesti este un efect al legii si se aplica automat cu titlu de pedeapsa accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveste sustinerea Guvernului ca reclamantii ar fi putut sa ridice exceptia de neconstitutionalitate a art. 64 si 71 din Codul penal si sa solicite examinarea acesteia de catre Curtea Constitutionala, Curtea reitereaza concluzia din decizia de admisibilitate conform careia acest recurs nu era accesibil pentru ca nu adresa direct Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea împotriva României din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).
55. Curtea constata ca oricum Curtea Constitutionala se pronuntase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constitutionalitatii acestui articol, considerându-l conform Constitutiei; aceasta a considerat ca aplicarea pedepselor accesorii, chiar daca se face automat, tine de politica penala a legiuitorului.
56. Fata de cele de mai sus, Curtea considera ca posibilitatea reclamantului de a ridica exceptia de neconstitutionalitate a art. 64 si 71 din Codul penal si de a solicita examinarea acesteia de catre Curtea Constitutionala nu constituia un recurs efectiv care sa ofere o reparatie adecvata pentru cererea întemeiata pe art. 8 din Conventie.
În consecinta, art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie a fost încalcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant.

#PAGEBREAK#
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
57. Conform art. 41 din Conventie,
"În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciul
58. Primul reclamant solicita 50.000 euro pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnarii penale la 10 luni de închisoare, din care a executat 45 de zile, precum si a retragerii drepturilor sale parintesti si agravarii starii de sanatate.
Cel de-al doilea reclamant solicita 1.582,42 euro pentru despagubirile civile acordate lui M.I., suma pe care a platit-o ziarului, care o achitase cu titlu provizoriu în locul lor. Reclamantul sustine ca a platit, de asemenea, partea primului reclamant pentru ca acesta nu dispunea de resurse suficiente.
Solicita totodata 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnarii penale si înscrierii acesteia în cazierul judiciar.
59. Guvernul nu a prezentat observatii cu privire la acest aspect.
60. Curtea constata ca exista o legatura de cauzalitate între încalcarea art. 10 si obligatia reclamantilor de a plati solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de catre judecatorul M.I.
În consecinta, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) catre cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.
61. În ceea ce priveste daunele morale, Curtea considera ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a condamnarii lor penale. Curtea retine ca primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsa de 10 luni de închisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amenda penala cu suspendare. La aceasta se adauga, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor parintesti fata de copiii sai.
62. Având în vedere circumstantele cauzei si, pronuntându-se în echitate, asa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acorda suma de 5.000 euro primului reclamant si de 1.000 euro celui de-al doilea.
B. Cheltuieli de judecata
63. Primul reclamant solicita acordarea unei sume de 670 euro pentru cheltuielile din cadrul procedurilor interne, detaliate dupa cum urmeaza:
a) 130 euro pentru cheltuielile de transport angajate pentru a participa la sedintele de judecata;
b) 450 euro pentru cheltuielile suportate în timpul detentiei si al grevei foamei în scopul achizitionarii de medicamente, hrana si pentru vizitele din partea sotiei;
c) 80 euro pentru cheltuieli diverse (multiplicarea documentelor, telefon etc.).
Cel de-al doilea reclamant solicita acordarea sumei de 210 euro pentru cheltuielile suportate în timpul procedurilor interne, pentru cheltuieli de transport (130 euro) si cheltuieli diverse (80 euro).
Reclamantii solicita acordarea unei sume de 9.771,78 euro pentru onorariile avocatului în cadrul procedurii în fata Curtii. Ca document justificativ, reclamantii depun copia conventiei de asistenta judiciara, semnata la 17 octombrie 2003 cu avocatul acestora, precum si decontul pentru 99 de ore de munca si tarifele pe ora percepute de acesta. Avocatul s-a angajat, de asemenea, sa nu ceara achitarea onorariului sau pâna în momentul în care reclamantii nu au resurse financiare suficiente.
64. Guvernul nu a formulat observatii în legatura cu acest aspect.
65. Curtea constata ca reclamantii nu au justificat sub nici o forma cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne. În consecinta, hotaraste sa nu acorde nici o suma cu acest titlu.
66. În ceea ce priveste cheltuielile pentru procedura în fata Curtii, aceasta trebuie sa stabileasca daca au fost cu adevarat suportate, ca acestea au fost necesare si ca au o valoare rezonabila (Nilsen si Johnsen împotriva Norvegiei [GC] nr. 23.118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).
În ceea ce priveste faptul ca reclamantii nu au achitat înca onorariile datorate avocatei, Curtea aminteste ca acordarea de despagubiri pentru onorarii nu trebuie sa se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanti avocatilor lor, întrucât, dupa cum Curtea a stabilit anterior, o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru multi avocati sa reprezinte în fata Curtii reclamanti cu mijloace financiare reduse (Hotarârea Zdanoka împotriva Letoniei nr. 572.788/00, paragraful 123, din 17 iunie 2004). Curtea a acordat întotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecata în cazurile în care onorariile, în totalitate sau partial, ramasesera neachitate de reclamanti (Hotarârea Kamasinski împotriva Austriei din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, paragraful 115; Iatridis împotriva Greciei Grece [GC] (satisfactie echitabila) nr. 31.107/96, paragraful 55, CEDO 2000-XI).
67. În cauza, desi conventia de asistenta a fost încheiata dupa decizia de admisibilitate, nimic nu conduce la concluzia ca aceasta ar fi simulata.
Cu toate acestea, Curtea considera ca suma totala solicitata de reclamanti cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este oarecum excesiva.
În aceste conditii si având în vedere elementele pe care le are la dispozitie, precum si jurisprudenta în materie, Curtea, statuând în echitate, conform art. 41 din Conventie, apreciaza rezonabil sa acorde în solidar reclamantilor suma de 4.000 euro pentru procedura în fata Curtii.
C. Penalitati de întârziere
68. Curtea hotaraste sa aplice majorari de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.

PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

1. hotaraste ca art. 10 din Conventie a fost încalcat;
2. hotaraste ca art. 8 din Conventie a fost încalcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant;
3. hotaraste ca art. 13 din Conventie a fost încalcat în ceea ce îl priveste pe primul reclamant;
4. hotaraste:
a) ca statul pârât trebuie sa acorde reclamantilor, în 3 luni de la ramânerea definitiva a hotarârii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, sumele de mai jos:
(i) 1.582,42 euro (o mie cinci sute optzeci si doi euro si patruzeci si doi centi) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul material;
(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) primului reclamant pentru prejudiciul moral;
(iii) 1.000 euro (o mie euro) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul moral;
(iv) 4.000 (patru mii euro) în solidar celor doi reclamanti cu titlu de cheltuieli de judecata;
b) ca aceste sume sunt convertibile în lei la rata de schimb aplicabila la data efectuarii platii;
c) ca, de la data expirarii termenului mentionat si pâna la efectuarea platii, la aceste sume se va aplica o dobânda simpla echivalenta cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pentru acea perioada, majorata cu trei puncte procentuale;
5. respinge restul cererii de reparatie echitabila.
Redactata în limba franceza si comunicata în scris la 28 septembrie 2004, conform art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.