Despre tigani hoti, blonde proaste si ardeleni lenti

Valeriu Nicolae este "tigan", cum ii place sa spuna cand vrea sa sublinieze stridenta. Daca ii cauti numele pe Google, afli ca are 42 de ani si isi petrece o mare parte din timp in ghetourile din Ferentari, incercand sa scoata copiii de acolo, oferindu-le o alternativa de petrecere a timpului.

Are studii de IT si un master in diplomatie si este recunoscut ca expert european in problemele rromilor. S-a intors in Romania, dupa ce a lucrat in Germania, Anglia, Statele Unite si Canada, Malta si Bruxelles.

In Romania a infiintat organizatia non-guvernamentala, Policy Center for Roma and Minorities, al carei scop este solutionarea problemelor care vizeaza incluziunea sociala a rromilor si a celorlalte minoritati etnice.

Tot de pe internet afli ca Valeriu Nicolae a publicat o serie de articole pe tema minoritatilor rrome si a participat la numeroase conferinte internationale cu lucrarile si studiile sale despre drepturile omului, schimbarea atitudinilor negative si incluziunea sociala prin sport. Pe langa acestea, desfasoara seminarii pe teme precum diplomatia politica si relatiile cu mass media pentru varii ministere de externe. In prezent, este si moderator pentru Aspen Institute Romania si consultant pentru un numar mare de organizatii care militeaza pentru drepturile omului si incluziunea sociala.

Impresionant CV, veti gandi. Insa, mie, si mai impresionanta mi se par povestea deloc lina a devenirii sale. O poveste tulburatoare despre inceputurile dintr-un cartier periferic craiovean. O poveste despre discriminare. Despre lupta cu stereotipiile, cand esti judecat in functie de origine, limba si traditii (caci, pana la urma, asta defineste o etnie), si nu in functie de ce faci si ce stii, de cine esti TU, independent de grupul in care s-a intamplat sa te nasti. O poveste despre invingatori.

Citindu-i istoria, m-am gandit la generatiile intregi, printre care si a mea, crescute cu frica sau ura de tigani, in functie de caz. Imi aduc aminte ca, atunci cand eram mici si plecam la joaca in fata blocului, fratele meu plangea numai daca "tiganii" se apropiau de el. Un comportament exagerat, dar ce ii poti cere unui copil de  5-6 ani, cand amenintarea la moda era "Fii cuminte, daca nu vine tiganu' si te ia", acompaniata de indemnul ocrotitor, repetat de orice parinte, "sa te joci frumos si sa nu stai cu tiganii".

*

Povestea lui Valeriu, istorisita chiar de el, o aveti mai jos. Textul este de fapt discursul pe care l-a sustinut la una dintre intalnirile din cadrul  Unmanager, un proiect de sustinere a eticii in afaceri si de crestere a gradului de incredere a tinerilor intreprinzatori in parteneri si in mediul de afaceri autohton.

De ce sunt aici… nu sunt nici sef de banca, nici persoana publica, nici prieten cu politicieni sus-pusi, nici bogat, nu am scris nimic super important si as mai putea sa insirui vreo cateva zeci de motive de ce nu ar trebui sa fiu aici.

De ce cred ca sunt aici? Pai, in primul rand, pentru ca sunt tigan. Da bine in intalniri.

Un alt motiv ar putea fi ca m-ar fi recomandat Aspen Institute.

Asa am inceput si cu Aspen.  Tigan care da bine. Probleme cu tiganii in Romania - presiune Americana - trebuia sa dea bine la raportare, deci am fost trimis la un seminar Aspen in Wye.

Frumos tare. Inceputul a fost cam greu: lumea se prezenta cu nume-functie - plus universitatea pe care au absolvit-o.

Harvard - sefa la Microsoft, Cambridge - vice-presedinte, Oxford - vice-premier , Harvard - sef la CIA, Harvard, Harvard, Columbia - s-au facut niste fete cand a zis omul Columbia de am fost sigur ca nu sunt singurul tigan, Harvard, Harvard… University of Craiova.

- Is it an Ivy League ?

- Nope, Daewoo League, am zis. Nu a ras nimeni.

M-am imprietenit cu un investitor chinez de dreapta rau si mai inconoclast decat mine. Jucam ping-pong. L-am rupt – eu am facut sport ca ne dadeau ciocolata in timpul lui Ceasca, daca ne duceam la sport – ciocolata era o imbunatatire semnificativa a celeilalte optiuni de desert pe care o aveam – paine cu zahar.

Chinezul mi-a mai omorat un stereotip – nu avea nicio treaba cu paleta de tenis.

Asta zice: bai ce vorbim noi aici de etica si societate buna sunt vrajeli de discutat intre oameni bogati, super bine educati si cu burtile pline cum suntem noi.

M-am gandit sa il intreb cine sunt noi, ca nevasta-sa nu era acolo, dar am zis sa nu ii stric omului buna dispozitie.

Am facut pariu ca nu e asa si ca ar putea functiona ceea ce discutam despre societate buna si la nivel de ghetou. Asa am inceput sa lucrez cu pusti intr-un dintre cele mai rau famate ghetouri din Bucuresti. Am castigat pariul.

Sa am vreun talent?  Ar putea fi un alt motiv pentru a fi aici.

Sunt un afon functional , dansez ca o cizma, nu stiu nimic despre medicina naturista si sunt destul de obsedat de matematica, fara insa a fi talentat la matematica. Partea de ghicit , romantism  sau cai - nu ma pricep. Deci, ca tigan stereotipic, nu prea am talente.

Talentul meu principal cred ca este sa o dau in bara. Am dat-o in bara de sute de ori. Am un talent aproape exceptional in a strange esecuri.

Vin dintr-o familie super saraca. Tatal meu a fost un alcoolic care nu a fost nicicand interesat de altceva in afara de adictia lui. Mama - tiganca, dintr-o familie mare care traia in bordei. O femeie senzationala care a sperat ca scaparea ei va veni dintr-o casatorie cu clasa superioara – cu un roman. Nu a prea mers. Esecul nu a fost numai al ei. A fost si al meu. Am fost tot timpul fiul tigancii.

Cand ne-am mutat in bloc – singurii tigani in bloc – copii nu au vrut sa se joace cu mine. Tigan paduchios. Mama ma spala in fiecare saptamana cu gaz. Stergea si mobila cu gaz. Si podelele le spala cu gaz. Ca sa luceasca. Probabil de asta am parul asa lucitor.

Nu stiu pe nimeni mai obsedat de curatenie decat mama. Apartamentul si mobila din Craiova ar putea fi cea mai buna reclama la RomPetrol.  Pute a gaz de te trazneste si acum. Nu primim fumatori in casa nu ca suntem health-conscious, ci din motive practice – evitam posibilitatea, foarte ridicata de altfel, de incendiu.

Primul meu esec spectaculos a fost in clasa a 2-a. Credeam ca sunt cel mai tare din clasa. Am fost propus pentru functia de stegar. Pe care am pierdut-o urat la alegeri.

In clasa a 4-a au fost alegerile pentru comandantul clasei. Am castigat. Colegii mei au crezut ca sunt cel mai bun. Am fost super fericit pana in pauza cand, din greseala, mi-am auzit invatatoarea discutand cu o alta invatatoare pe hol.

Zicea: Auzi, mai, tampitii mei l-au ales pe tiganul ala ca sef de detasament, in loc sa o aleaga pe fica lui Xulescu – profesorul universitar. Ce dracu ii zic eu omului aluia ?

Vecinii nostri erau de treaba. Cum eram super saraci, mama a decis sa facem un tarc cu gaini in fata blocului. A facut rost si de un cocos. Nu imi amintesc un cocos sa cante mai strident. Vecinul de deasupra noastra era singurul pe care il auzeam ca si cum ar fi locuit cu noi. Ne iubea. Zicea dulceturi despre cocos, Antonescu si deportarea la Bug foarte des.

Mama facea sapun in fata blocului. Am facut si o afumatoare. Cort nu am pus, dar cred ca vecinii asteptau cu nerabdare caii si carutele – poate-poate om pleca.

Cand eram adolescent, eram dragutel. Un pic de vedeta caci jucam baschet in echipa scolii si eram si in clasa cea mai buna din liceu. Citeam mult si aveam par. Un pic exotic.

Prima mea incercare sa aduc acasa o fata a esuat lamentabil. Am venit cu ea pana in fata usii. Nu am avut cheie si am sunat la usa. A deschis mama.

Fata a incremenit. Mama – o doamna – ne-a lasat sa dezbatem. Ma intreaba fata:

- Aici stai?

Eu: Da, aici.

- Nu se poate.

Eu: Bai, sunt sigur ca aici – oi arata eu prostut, dar sigur stiu unde stau.

- Si aia care a raspuns la usa cine e?

- Mama, zic eu.

- Nu se poate.

- Bai, macar pe maica-mea ar trebui sa o cunosc, nu crezi?

- Pai, e tiganca .

- Si eu ce crezi ca sunt, suedez deghizat ?

O relatie care a esuat lamentabil. Am avut cateva zeci de experiente similare.

Ca pusti mi-am dorit tare mult sa fiu super fotbalist. Sa joc in nationala. Am esuat.

Apoi ca adolescent mi-am dorit sa joc baschet la nivel inalt. La 1.73 nu prea a iesit mare lucru; nimeni nu a prea vrut sa ma ia in echipa.

Esecuri – multe multe. Relatii personale, in cariera, in sport si cam oriunde va puteti imagina.

Esuez, s-ar putea zice, cu entuziasm, in fiecare zi. O sa va dau cateva exemple si, ca sa fiu inclusive, il includ si pe Mr Van Groeningen, aici de fata.

Am esuat sa il conving sa se implice intr-o initiativa care cred ca ar fi senzationala pentru imaginea bancii, pentru pustii cu care lucrez eu in ghetou si pentru Federatia Romana de Fotbal.

Am esuat sa conving doua board-uri in care era si el ca as fi un candidat bun pentru o bursa super tare in state si ca as putea sa fiu membru al altui board.

Nu va spun de cate ori am esuat ca tigan sa fiu angajat. Vorba unui fost ministru de externe care mi-a spus exasperat la un moment dat ca, daca as tacea pe chestia de tiganie, as fi ajuns mult mai sus. Am stat tot timpul la parter – noi tiganii avem mare frica de cutremure.

Deci, de ce cred ca sunt azi aici. Pentru ca am esuat, si am esuat, si am tot esuat. Si asta m-a facut sa ajung aici.

Mama a ajuns sa fie cea mai populara femeie din bloc. Facea sapun la toata lumea, afumam porcul la tot blocul si cam orice gateala mare in bloc inca e supravegheata de ea. Continua sa spele obsesiv scarile blocului si a pus gresie in beci.

Joc cam o data pe luna fotbal cu o parte din fosta echipa de aur. Nu sunt cel mai slab de pe teren. Cativa dintre ei ma ajuta cu copiii din ghetou cu care lucrez. Am convins FRF-ul sa faca lucruri pe care putini si le-ar imagina posibile – implicare sociala pe care multi dintre cei mai buni dintre noi nu au facut-o vreodata.

Joc baschet cu mare placere. Si am jucat cu cei mai buni doi jucatori romani (femeie si barbat) in ghetou, in Ferentari. Am adus o parte din echipa nationala in Ferentari. Joc din cand in cand in sala Federatiei Romane de Baschet cu fosti jucatori.

Am stat langa Michael Jordan. Si langa Blair si langa Michael Johnson. Nu in acelasi timp. Am dat mana cu Mandela si Albright. Il stiu bine pe presedintele Comisiei pentru premiul Nobel, am vorbit in conferinte langa castigatori ai premiului Nobel pentru literatura si pace si as putea sa ma dau mare cu inca o gramada de nume de felul asta. Dar nu vreau sa fiu tigan strident astazi.

Am castigat premiul UNICEF pentru 2012 si o sa primesc un premiu European pentru realizari blabla in Aprilie.

Am ajuns sa moderez seminarii Aspen pe filozofie politica.

Am facut cateva lucruri foarte bune in ghetou. Am schimbat viata la cateva sute de copii.Am reusit sa conving o multime de oameni si institutii sa ma ajute cu ceea ce incerc sa fac.

Conteaza toate astea? Nu prea mult.

Ce conteaza pentru mine?

Ca nu am reusit sa il conving pe Van Groeningen si altii  sa ma asculte pe partea cu Federatia de fotbal si cu ghetoul. Pe partea de sport si educatie.

Ca, desi am moderat cateva generatii absolut fabuloase de young leader-si la Aspen, nu am reusit sa fiu implicat in o schimbare semnificativa la nivelul societatii romanesti.

Ca, desi sunt publicat in unele din cele mai bune publicatii europene, nu am reusit sa schimb modul absurd in care functioneaza fondurile structurale europene.

Ca nu am reusit sa transform ceea ce fac in ghetou intr-o practica mai extinsa si sistemica.

Ca nu reusesc sa schimb seminficativ comunitatile rome si nici anti-tiganismul din societatea romaneasca.

INCA. INCA nu reusesc toate astea. Dar ma chinui sa o fac. Ma chinui sa imi opresc tendinta de a cere sa faca altii ceea ce as putea sa fac si eu. Sa dau vina pe politicieni, coruptie, rasism, sistem sau orice imi este mai comod.

Nu sunt convins ca ceea ce fac intra intr-un sistem etic bun. Dar ma straduiesc sa il fac mai bun. In fiecare zi.

Si, desigur, am reusit sa dau cu capul intr-o gramada de ziduri si sa am niste super cucuie. Si niste super prieteni care ma lasa sa le zic bai si fah. Sunt si avantaje in a fi tigan.

*

Ne gandim mereu numai la ce simtim noi. La ce vrem noi. La cum ne afecteaza pe noi. Nu mai avem timp sa meditam si la ce simte celalalt. Suntem blestemati la egocentrism. A fost nevoie de sute de ani ca lumea sa accepte ca pamantul e rotund. Pare sa fie nevoie de mult mai mult sa invatam ca exista intotdeuna inca un adevar – al celuilalt. Nu degeaba, "oricum ai taia, orice lucru are doua fete".

Cu textul de azi, tocmai cealalta perspectiva am incercat sa vi-o arat. Si ce perspectiva. 

Recunosc ca pastrez discursul lui Valeriu Nicolae de ceva timp si am tot amanat momentul in care sa vi-l prezint tocmai pentru ca discutia despre "tigani" si despre (in)toleranta romaneasca e mai complicata de atat. Pana la urma, nici macar nu e asta rostul textului de azi.

Povestea de mai sus e doar un motiv de reflectie la cum putem privi in jur: generalizand sau individualizand.

Putem alege sa ne raportam la oameni, etichetandu-i in functie de zodie, zona din care vin, tara in care s-au nascut si orice alte criterii care caracterizeaza un grup din care ei fac parte, independent de vointa lor, crezand cumva ca asta ii defineste cel mai bine.

Sau  putem alege sa intelegem fiecare om pentru ce reprezinta el, pentru ce stie, pentru ce face, pentru cum interactioneaza sau se comporta.

Inainte de a face o alegere, ganditi-va la cum vreti voi sa fiti judecati. Numai pentru ca sunteti olteni? Sau ardeleni? Numai pentru ca v-ati nascut in Romania? Numai pentru ca sportul national al tarii materne este oina si nuntile traditionale abunda in sarbe sau perinite?

*

Eu sunt Roxana. M-am nascut la Brasov in 9 ianuarie 1988, intr-o familie de romani. Cat de bine credeti ca ma cunoasteti, stiind numai atat despre mine?

Sursa imaginii care ilustreaza acest articol.