Să navighezi prin viață la cârma unei note, armonii

Cele mai vechi amintiri îmi sunt sunetele, ritmuri și maiestuoasa voce a lui Freddie, care s-a stins exact în anul în care m-am născut. Am rămas și-acum sub impresia că aspiratorul „wants to break free”; că fiecare zi e o rapsodie boemă. 

Coperțile discurilor și un pick-up gri. Balada lui Adeline. Iarna lui Vivaldi. Acea reacție sublimă a corpului când e pătruns, până în vârful degetelor, de un aranjament muzical plăcut, pe care nu l-a mai auzit. Un vibrato care te învață că plăcerile sunt uneori nebănuite, că fericirea poate intra și prin urechi și că, dacă vrei musai un motiv să te minunezi iar și iar de lumea în care trăiești, de ceea ce poate să facă omul, trebuie doar să asculți pe cineva cântând.

Să dai drumul radioului și să te pornești și tu cu el odată; să acoperi, în drumul către muncă, zi de zi, larma orașului cu instrumente și voci care-ți croiesc ziua mai bună. Să ai curajul să fredonezi și tu, cu voce tare, pe ritmul care te face să plângi sau să dansezi. Să eșuezi sau, dacă ești norocos, să te surprinzi că poți să urci sau să cobori și tu, la rândul tău, pe portativ odată cu cel pe care-l îndrăgești. 

Să ai norocul să fii iubit de și să iubești un muzician. Să înveți să cânți. Să poți să cânți.

Alături de mii de oameni, să fredonezi odată cu cei de pe scenă, timp de o oră și ceva, melodii pe care le știi pe de rost. Să pleci acasă absorbit de o energie care te ține treaz mult timp.

Să descoperi un oraș, un cartier sau un colț de cameră prin sinceritatea muzicală a celor talentați.

Izolat de lume, într-o stare nemaiîntâlnită, pătruns de frică, să redescoperi speranța prin acordurile de chitară ale vecinului de deasupra - celui căruia i-a reușit, în sfârșit, bucata cu care se străduia de luni bune. Să te redescoperi, practic, auzind.

Nu e amintire frumoasă pe care să nu o fi înmagazinat fără o melodie în spate, fără ca muzica să nu se fi auzit. Niciuna.

---

Din seria „30 de fragmente”