Mai exact, potrivit articolului 6 din Codul de procedură fiscală, “[î]n exercitarea dreptului său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în considerare (...) şi soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească, printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior, pentru situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil/plătitor. În situaţia în care organul fiscal constată că există diferenţe între starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului şi informaţiile avute în vedere la emiterea unei opinii scrise sau a unui act administrativ fiscal la acelaşi contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să consemneze constatările în conformitate cu situaţia fiscală reală şi cu legislaţia fiscală şi are obligaţia să menţioneze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă.”

Cu toate acestea, în practică există situații în care se constată “o diferență mare de la un control fiscal la altul, în sensul că, la controlul ulterior”, pentru aceeași situație fiscală ”pentru care Fiscul nu a identificat o carență fiscală”, vine și impune sume suplimentare pentru același tip de tranzacție și nici nu motivează de ce a schimbat tratamentul fiscal și “care este acel element suplimentar care l-a făcut să-și schimbe opinia”, după cum a subliniat Emanuel Băncilă, Partener, Coordonatorul practicii de litigii și controverse fiscale, din cadrul Băncilă, Diaconu şi Asociaţii SPRL, care a participat joi la o conferință organizată de specialiștii de la EY Romania.

În ceea ce privește interpretarea reprezentanților ANAF referitoare la acest aspect, “contestatarii trebuie să solicite aceasta prin contestație”, a punctat, în cadrul conferinței amintite, Alin Ghiurca, Director General al Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF.

Prin urmare, Fiscul acționează doar în limitele sesizării contribuabililor. Așadar, dacă sesizează acest lucru autorităților, prin intermediul contestației fiscale, acestea pot solicita organelor de inspecție fiscală să le pună la dispoziție verificările anterioare, dacă acestea nu există deja la dosarul cauzei.

“Esențială e motivarea”, a mai subliniat Alin Ghiurca. Dar, într-adevăr, după cum a mai evidențiat specialistul, în practică, lipsa motivării este des întâlnită și aceasta este, de fapt, greșeala. 

Așa cum menționam mai sus, legislația fiscală obligă organele fiscale să-și motiveze schimbarea de tratament fiscal, iar, “când întâlnim situații în care nu s-au motivat, anulăm actele respective”, a mai spus Directorul General al Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF.

În egală măsură, dacă se motivează, dar motivarea nu este una consistentă, în sensul în care nu există un element nou suplimentar, aceste situații sunt analizate de către organele fiscale, iar legea se aplică în consecință, în baza constatărilor făcute.

În plus, a mai menționat Alin Ghiurca, în cazul soluțiilor de desființare a actelor administrative atacate, inspectorii sunt obligați să refacă inspecția. Iar, dacă la refacerea inspecției, aceștia nu respectă întocmai situația de fapt sau nu țin cont de motivația de a soluționa diferit, există instituția legală a anulării noului act emis cu încălcarea dispozițiilor legale.