TVA: Explicații pentru înțelegerea deciziei recente a CJUE ce contrazice practica ANAF privind sediile fixe

În data de 7 aprilie 2022, CJUE s-a pronunțat în cauza Berlin Chemie (C-333/20), aducând o serie de elemente și clarificări importante în stabilirea existenței sau nu a unui sediu fix.

De ce trebuie să știm unde are un client un sediu fix?

Prestatorul SRL, societate română, prestează servicii de consultanță către Beneficiarul GmbH, societate cu sediul în Germania. Cu doar aceste informații am spune că Prestatorul SRL emite factura fără TVA.

Dar dacă Beneficiarul GmbH are în România un birou și salariați, iar Prestatorul SRL prestează serviciile către acest birou care beneficiază efectiv de aceste servicii? Atunci, totul se schimbă... atunci, Prestatorul SRL va trebui să factureze cu TVA românesc, căci acest birou cu salariați al Beneficiarului GmbH este un sediu fix, iar legea impune colectarea de TVA în țara sediului care beneficiază efectiv de servicii.  

Existența sau nu a unui sediu fix înseamnă diferența dintre o factură fără TVA și una cu TVA.

Ce este un sediu fix?

Sediu fix = structură ce dispune de suficiente resurse tehnice și umane pentru a efectua regulat livrări de bunuri și/sau prestări de servicii impozabile.

În cazul sediului fix care primește servicii, el trebuie să se caracterizeze printr-un grad suficient de permanență și o structură adecvată, în ceea ce privește resursele umane și tehnice, care îi permit să primească și să utilizeze serviciile care îi sunt prestate pentru necesitățile proprii.

Care a fost situația de fapt în cauza de la CJUE?

În cauza în discuție existau două persoane juridice distincte:

• Berlin Chemie AG – societatea-mamă din Germania;
• Berlin Chemie A. Menarini S.R.L. – filiala din România a societății-mamă din Germania.

Berlin Chemie AG comercializa produse farmaceutice în România către clienți diverse societăți din România. Pentru comercializarea acestora, închiriase un depozit în România din care se vindeau produsele către clienții finali și era și înregistrată în scop de TVA în România.

Berlin Chemie A. Menarini S.R.L. făcea servicii de marketing și publicitate către societatea-mamă Berlin Chemie AG, cu scopul de a promova produsele farmaceutice vândute de Berlin Chemie AG în România. Pentru aceste servicii, Berlin Chemie A. Menarini S.R.L. a emis facturile fără TVA, aplicând taxarea inversă, considerând că serviciile se prestează către sediul din Germania.

ANAF a considerat că Berlin Chemie A. Menarini S.R.L. trebuia să emită facturile cu TVA românesc, considerănd că serviciile erau prestate către un sediu fix al Berlin Chemie AG din România. Dar care era acest sediu fix? ANAF a stabilit că acest sediu fix era format exact din filiala însăși.

Ce reținem din analiza CJUE?

Analiza existenței sau nu a unui sediu fix nu trebuie efectuată în funcție de persoana impozabilă‑prestatoare de servicii, ci în funcție de persoana impozabilă‑beneficiară căreia îi sunt furnizate serviciile.

Existența unei structuri adecvate ca resurse umane și materiale care prezintă un grad suficient de permanență trebuie să fie stabilită în lumina realității economice și comerciale.

Pentru a se analiza dacă există resursele umane și tehnice necesare pentru anumite prestări de servicii, atunci când acestea nu sunt direct în proprietatea beneficiarului, trebuie să se stabilească faptul că, datorită dispozițiilor contractuale aplicabile, beneficiarul dispunea de resursele tehnice și umane ale prestatorului ca și cum ar fi fost ale sale.

Aceleași resurse nu pot fi utilizate atât pentru a furniza, cât și pentru a primi aceleași servicii. În această cauza, în urma analizei a reieșit că resursele umane și tehnice care ar fi fost puse la dispoziția societății germane de către societatea română și care ar permite, potrivit ANAF, să se stabilească existența unui sediu fix al societății germane în România sunt tot cele datorită cărora societatea română realizează prestările de servicii în beneficiul societății germane.

Care a fost concluzia CJUE?

În baza argumentelor de mai sus, Curtea concluzionează faptul că „o societate cu sediul activității economice într-un stat membru nu dispune de un sediu fix într-un alt stat membru pentru motivul că societatea respectivă deține în acest din urmă stat o filială care îi pune la dispoziție resurse umane și tehnice în temeiul unor contracte prin care această filială îi furnizează, în mod exclusiv, servicii de marketing, reglementare, publicitate și reprezentare care pot influența în mod direct volumul vânzărilor sale.”
 
Aceasta este concluzia ce trebuie reținută ca urmare a deciziei CJUE în cauza C-333/20, autoritățile fiscale din România având obligația de a ține cont de ea, hotărârile CJUE aplicându-se chiar retroactiv, respectiv pe întreaga perioadă în care norma interpretată de hotărârea CJUE este în vigoare.