Hotarare CEDO in cauza Mosteanu si altii impotriva Romaniei

Hotarare din 26/11/2002 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 710 din 18/08/2006 in Cauza Mosteanu si altii impotriva Romaniei (Cererea nr. 33.176/1996)

In Cauza Mosteanu si altii impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a doua), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Birsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecatori, si domnul T.L. Early, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat in Camera de consiliu la data de 10 octombrie 2000 si 5 noiembrie 2002,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta ultima data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 33.176/1996, introdusa impotriva Romaniei, prin care 4 cetateni ai acestui stat, doamnele Stella Mosteanu, Mihaela Mosteanu, Ileana Mosteanu si Maria Mihaela Grigoriu (reclamantele) au sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) la 25 martie 1996, in temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). La 4 mai 1996, doamna Stella Mosteanu a decedat. In urma decesului, mostenitoarele sale, celelalte 3 reclamante, si-au exprimat intentia de a continua procesul. In urma casatoriei din data de 6 iunie 1996, Ileana Mosteanu se numeste Ileana Scarlat.
2. Reclamantele sunt reprezentate de domnul Adrian Vasiliu, avocat la Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justitiei.
3. Reclamantele sustin ca refuzul instantelor interne (Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, prin Sentinta din 9 februarie 1995, Tribunalul Bucuresti, prin Decizia din 30 mai 1995, si Curtea de Apel Bucuresti, prin Hotararea din 23 octombrie 1995) de a recunoaste instantelor competenta de a se pronunta asupra unei actiuni in revendicare, precum si lipsa lor de impartialitate si de independenta fata de Executiv sunt contrare art. 6 din Conventie. In plus, reclamantele se plang ca deciziile respective au adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie.
4. Cererea a fost transmisa Curtii Europene a Drepturilor Omului la 1 noiembrie 1998, data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea a fost repartizata primei sectii a Curtii (conform art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curtii). In cadrul acestei sectii, camera desemnata sa examineze cauza (conform art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituita in conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. Prin Decizia din 10 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea admisibila.
7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizata celei de a doua sectii, astfel reorganizata (art. 52 alin. 1 din Regulament).
8. Atat reclamantele, cat si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
9. Reclamantele s-au nascut, respectiv, in: 1920, 1945, 1972 si 1967 si isi au domiciliul in Bucuresti.
10. Imobilul si terenul aferent au fost cumparate in anul 1936 de Constantin Mosteanu, sotul Stellei Mosteanu, tatal Mariei Mihaela Grigoriu si al Mihaelei Mosteanu si bunicul Ilenei Scarlat.
Imobilul este format din 5 apartamente; apartamentul nr. 1 a fost inchiriat Mariei Mihaela Grigoriu.
11. In anul 1950, statul a preluat casa lui Constantin Mosteanu, prevalandu-se de Decretul de nationalizare nr. 92/1950. Nici motivele si nici baza legala a privarii de proprietate nu i-au fost niciodata notificate acestuia.
A. Prima actiune in revendicare
12. In anul 1994, in calitate de mostenitoare, reclamantele au revendicat bunul mai sus mentionat printr-o actiune civila formulata in fata Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti. Acestea au aratat ca, in temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate intrucat C.M. era functionar in momentul nationalizarii bunului sau.
13. Intr-un discurs rostit in iulie 1994, in orasul Satu Mare, Presedintele Romaniei a cerut administratiei sa nu execute hotararile judecatoresti prin care instantele constatasera nulitatea nationalizarilor bunurilor imobile in timpul regimului comunist.
14. La 2 februarie 1995, Curtea Suprema de Justitie, intrunita in Sectiile Reunite, a hotarat, cu 25 de voturi contra 20, sa schimbe jurisprudenta sectiei civile si a decis ca instantele "nu aveau competenta sa cenzureze decretele si sa dispuna restituirea imobilelor nationalizate, in aplicarea Decretului nr. 92/1950 (...)".
15. Prin Sentinta din 9 februarie 1995, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a respins actiunea reclamantelor, considerand ca "daca imobilul a devenit proprietatea statului in temeiul legii, numai prin lege se poate hotari asupra situatiei juridice a bunurilor preluate de catre stat".
16. Reclamantele au exercitat calea de atac a apelului impotriva acestei sentinte. Prin Decizia din 30 mai 1995, Tribunalul Bucuresti a respins actiunea reclamantelor, pe motivul ca instantele nu erau competente sa examineze legalitatea aplicarii Decretului nr. 92/1950.
17. Reclamantele au formulat recurs care a fost respins, pentru aceleasi motive, prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti.
B. A doua actiune de revendicare
18. La 5 august 1997, reclamantele Maria Mihaela Grigoriu, Mihaela Mosteanu si Ileana Scarlat au promovat o noua actiune in revendicare la Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, impotriva Consiliului Local Bucuresti. Au fost invocate aceleasi argumente pe care reclamantele le dezvoltasera in prima actiune in revendicare, din 1994 (nelegalitatea nationalizarii).
19. Prin Sentinta din 30 octombrie 1997, judecatoria a constatat ca nationalizarea imobilului a fost nelegala, ca imobilul devenise proprietatea statului fara titlu valabil si a dispus restituirea sa in favoarea reclamantelor.
20. Avand in vedere ca nu s-a exercitat recurs, sentinta a ramas definitiva si irevocabila.
21. Prin Decizia din 12 ianuarie 1998, Primaria Municipiului Bucuresti a dispus restituirea imobilului in favoarea reclamantelor.
22. Prin procesul-verbal de restituire, redactat la 3 februarie 1998, Primaria Municipiului Bucuresti nu a restituit decat apartamentele nr. 1 si 3 din imobil, intrucat celelalte 3 apartamente erau ocupate de chiriasii statului G.M., B.T. si T.C.
C. Vanzarea apartamentelor nr. 2, 4 si 5 de catre stat in favoarea chiriasilor imobilului si actiunile de anulare a contractelor de vanzare-cumparare formulate de Primaria Municipiului Bucuresti
23. La 20 mai 1996, reclamantele i-au notificat pe chiriasii imobilului sa nu cumpere apartamentele, intrucat orice eventual contract de vanzare privind respectivul imobil ar fi ulterior anulat.
24. In baza Legii nr. 112/1995, S.C. AVL BERCENI - S.A., administrator al imobilelor statului, a vandut 3 apartamente din imobil unor terti care locuiau acolo in calitate de chiriasi: apartamentul nr. 4 a fost vandut la 24 septembrie 1996 lui B.T., apartamentul nr. 2 a fost vandut la 25 septembrie 1996 lui T.C. si apartamentul nr. 5 a fost vandut la 10 decembrie 1996 lui G.M.
Apartamentele nr. 1 si 3 erau inchiriate Mariei Mihaela Grigoriu (una dintre reclamante) si Mariei Constantin (terta chiriasa la stat).
25. In aprilie 1997, Primaria Municipiului Bucuresti formuleaza actiuni in anularea contractelor de vanzare-cumparare a apartamentelor anterior mentionate, pe motiv ca mandatarul sau, adica S.C. AVL BERCENI - S.A., actionase cu rea-credinta, vanzand apartamentele chiriasilor, in conditiile in care avea cunostinta de interdictia vanzarii, atat timp cat situatia juridica a acestora nu era inca sigura.
In aceste litigii, reclamantele au facut cereri de interventie care au fost admise.
26. In privinta apartamentului nr. 5, vandut de stat lui G.M., actiunea in anularea contractului de vanzare, incheiat la 10 decembrie 1996, a fost admisa prin Sentinta din 26 octombrie 1998 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis apelul chiriasului G.M. si a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti.
27. Cu privire la apartamentul nr. 4, vandut de stat, la 24 septembrie 1996, lui B.T., actiunea in anularea contractului de vanzare-cumparare a fost admisa prin Sentinta din 26 octombrie 1998 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, apelurile chiriasului si ale S.C. AVL BERCENI - S.A. au fost respinse ca neintemeiate, instanta constatand reaua-credinta a apelantilor. Prin Decizia din 15 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursurile paratilor si a decis retrimiterea cauzei spre rejudecare instantei de apel. Prin Decizia din 26 mai 2000, Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins din nou apelurile paratilor ca neintemeiate. Astfel, Sentinta din 26 octombrie, dispunand nulitatea contractului de vanzare din 24 septembrie 1996 in favoarea lui B.T., a ramas definitiva si irevocabila.
28. In privinta apartamentului nr. 2, vandut de stat lui T.C., la 25 septembrie 1996, actiunea in anularea contractului de vanzare a fost admisa prin Sentinta din 26 octombrie 1998, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti constatand nulitatea contractului respectiv de vanzare, din aceleasi motive. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis apelurile paratilor si a hotarat retrimiterea cauzei la judecatorie. Reclamantele (interveniente), Primaria Municipiului Bucuresti si paratii formuleaza recurs impotriva deciziei. Prin Hotararea din 3 februarie 2000, Curtea de Apel Bucuresti a constatat nulitatea recursului Primariei Municipiului Bucuresti si al reclamantelor (intervenientelor), a admis actiunea paratilor si a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instantei de apel, Tribunalul Municipiului Bucuresti. Dupa ce s-a pronuntat asupra fondului cauzei, la 19 noiembrie 2000, instanta a respins apelurile paratilor ca neintemeiate. Astfel, hotararea privind anularea contractului de vanzare din 10 decembrie 1996 a ramas definitiva si irevocabila.
II. Dreptul si practica interne pertinente
29. Dispozitiile legale si jurisprudenta interne pertinente sunt descrise in Hotararea Brumarescu impotriva Romaniei [MC], nr. 28.342/1995, paragrafele 31, 34-42, CEDO 1999-VII.

IN DREPT

I. Observatie preliminara
30. Curtea noteaza ca doamna Stella Mosteanu a decedat la data de 4 mai 1996, dar ca mostenitoarele sale si-au exprimat, prin observatiile din 7 februarie 2001, intentia de a continua procesul in nume propriu si in numele mamei si bunicii lor.
31. Curtea considera, avand in vedere obiectul prezentei cauze si ansamblul elementelor pe care le detine, ca mostenitoarele primei reclamante pot pretinde ca au un interes suficient pentru a justifica continuarea examinarii cererii si le recunoaste, in consecinta, calitatea pentru a i se substitui in speta (vezi, in special, hotararile Vocaturo impotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A, nr. 206-C, p. 29, paragraful 2, G. impotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 228-F, p. 65, paragraful 2, si Pandolfelli si Palumbo impotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, paragraful 2).

PE FOND

A. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie, referitoare la accesul la justitie
32. Potrivit reclamantelor, Decizia din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti a incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie, care dispune:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...), de catre o instanta independenta si impartiala (...) care va hotari (...) asupra drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)".
33. In memoriul lor, reclamantele considera ca refuzul instantelor interne (adica Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, prin Sentinta din 9 februarie 1995, Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin Decizia din 30 mai 1995, si Curtea de Apel Bucuresti, prin Decizia din 23 octombrie 1995) de a recunoaste instantelor competenta de a se pronunta cu privire la actiunea in revendicare contravine dreptului de acces la justitie, garantat de art. 21 din Constitutia Romaniei si de art. 3 din Codul civil roman, care reglementeaza denegarea de dreptate.
Acestea subliniaza ca dispozitiile art. 6 alin. 1 din Conventie au fost incalcate prin refuzul instantelor de a le recunoaste dreptul de a se adresa instantelor civile pentru a solutiona o actiune privind drepturile lor civile.
Reclamantele considera ca jurisprudenta creata prin cauza Brumarescu citata anterior, privind liberul acces la justitie, este aplicabila in speta.
34. Guvernul nu contesta jurisprudenta creata prin cauza Brumarescu, dar subliniaza ca interdictia in cauza a fost de scurta durata si ca, in cadrul unei a doua actiuni in revendicare, reclamantelor li s-au recunoscut drepturile asupra imobilului. In consecinta, ingerinta a fost temporara si liberul acces la justitie a fost asigurat prin a doua actiune in revendicare.
35. Asadar, Curtea trebuie sa analizeze daca Decizia din 23 octombrie 1995 a incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie.
36. Curtea aminteste ca in cauza Brumarescu citata anterior (paragraful 59), a ajuns la concluzia incalcarii art. 6 alin. 1 pe motiv ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste instantelor competenta de a examina litigiile privind, ca in prezenta cauza, o revendicare imobiliara incalca art. 6 alin. 1 din Conventie.
In speta, instantele interne au respins la fiecare stadiu procesual actiunea in revendicare a reclamantelor, invocand acelasi motiv ca si Curtea Suprema de Justitie in cauza Brumarescu.
Curtea considera ca, in speta, nu exista nicio deosebire, din acest punct de vedere, intre prezenta cauza si cauza Brumarescu.
37. In plus, excluderea de catre instantele interne, in anul 1995, din sfera lor de competenta a actiunii in revendicare a reclamantelor este in sine contrara dreptului de acces la justitie, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie.
38. In consecinta, s-a incalcat art. 6 alin. 1 cu privire la acest punct.
B. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie privind impartialitatea si independenta instantelor interne
39. Reclamantele invoca faptul ca, in fata Curtii de Apel Bucuresti, cauza lor nu a fost judecata de un tribunal independent si impartial. Acestea remarca, in primul rand, ca Presedintele Romaniei declarase, intr-un discurs pronuntat in orasul Satu Mare, in iulie 1994, ca hotararile judecatoresti dispunand restituirea bunurilor nationalizate nelegal nu trebuiau executate si ca acest discurs determinase o schimbare de atitudine a judecatorilor Curtii Supreme de Justitie, care au admis recursurile in anulare impotriva hotararilor definitive prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al fostilor proprietari.
Acestea adauga ca judecatorii curtii de apel care s-au pronuntat asupra cauzei nu erau inamovibili in acea perioada. In concluzie, reclamantele considera ca judecatorii au fost influentati de "discursul direct si agresiv care a fost adresat de Presedinte".
40. Guvernul sustine ca nu poate fi invocata in acest sens nicio incalcare a dispozitiilor art. 6 din Conventie. El subliniaza ca decizia privind schimbarea jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie nu era obligatorie pentru instantele inferioare. In al doilea rand, niciun element nu poate proba ca hotararea a fost influentata de discursul Presedintelui Romaniei. Adauga, de asemenea, ca dreptul roman nu contine nicio dispozitie referitoare la obligatia instantelor inferioare de a da curs deciziilor Curtii Supreme de Justitie pronuntate in Sectiile Reunite.
In ceea ce priveste inamovibilitatea judecatorilor care s-au pronuntat asupra cauzei, Guvernul precizeaza ca ceea ce este determinant, cu privire la acest punct, este daca judecatorii Curtii de Apel Bucuresti beneficiau de inamovibilitate in momentul in care au pronuntat Decizia din 23 octombrie 1995. Acesta aminteste ca litigiul a fost solutionat definitiv prin aceasta decizie. Or, conform Guvernului, cei 3 judecatori care au pronuntat hotararea erau inamovibili din 1993, beneficiind asadar de garantiile institutionale in masura sa le asigure "independenta efectiva".
In privinta discursului Presedintelui Romaniei, Guvernul considera ca acesta reprezinta o luare de pozitie referitoare la o problema de actualitate in acea perioada in Romania si ca nu are nicio valoare de constrangere pentru judecatorii Curtii de Apel Bucuresti si ai instantelor inferioare.
In ceea ce priveste notiunea de "impartialitate", Guvernul considera ca impartialitatea unei instante este contestata atunci cand unul sau mai multi membri si-au asumat roluri diferite in cauza respectiva. Or, nu este nicidecum cazul in speta, ceea ce conduce la concluzia conform careia Curtea de Apel Bucuresti poate fi considerata un tribunal "independent si impartial" in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
41. Curtea noteaza ca actiunea in revendicare a reclamantelor a fost solutionata definitiv prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti, iar capatul de cerere a reclamantelor cu privire la independenta si impartialitatea instantelor trebuie sa fie analizat in raport cu aceasta hotarare.
42. Curtea trebuie asadar sa constate daca Decizia din 23 octombrie 1995 a fost pronuntata de un tribunal care poate fi considerat independent si impartial, in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
Curtea noteaza ca declaratiile Presedintelui Romaniei, fara indoiala critice cu privire la puterea judecatoreasca, se adresau in primul rand administratiei responsabile cu executarea hotararilor judecatoresti, si nu tribunalelor. Or, nimic nu-i ingaduie Curtii sa ajunga la concluzia ca, in speta, aceste declaratii i-ar fi influentat pe judecatorii Curtii de Apel Bucuresti care s-au pronuntat in cauza reclamantelor (Ciobanu impotriva Romaniei, Cererea nr. 29.053/1995, Hotararea din 16 iulie 2002, paragraful 44).
Cu privire la obligatia judecatorilor de a se conforma jurisprudentei stabilite de Sectiile Reunite ale Curtii Supreme de Justitie, Curtea aminteste ca "reunirea camerelor sau sectiilor unei instante este menita sa confere o autoritate speciala celor mai importante decizii de principiu pe care instanta are datoria sa le pronunte. Aceasta autoritate speciala - fiind vorba, ca in speta, de o curte suprema - se impune sectiilor acestei instante in calitate de jurisdictii inferioare, fara a aduce totusi atingere dreptului si datoriei lor de a examina in mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atentiei" (Pretto impotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii si rapoarte 16, p. 93).
In masura in care reclamantii se plang, de asemenea, cu privire la revirimentul jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie, Curtea considera ca este vorba despre modalitatile de aplicare a dreptului intern, care ies din competenta sa (Decizia Kozlova si Smirnova impotriva Letoniei, Cererea nr. 57.381/2000, ce urmeaza sa apara in culegerea oficiala a Curtii).
43. Asadar, nu a fost incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie cu privire la acest punct.
#PAGEBREAK#
C. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
44. Reclamantele apreciaza ca refuzul instantelor de a examina cererea de revendicare le-a privat de dreptul de proprietate, fara ca aceasta privare sa urmareasca un scop de utilitate publica si fara ca ele sa primeasca despagubiri. Ele invoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."
45. Guvernul subliniaza existenta unei a doua actiuni in revendicare solutionate prin Sentinta din 30 octombrie 1997 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, care a dispus definitiv restituirea imobilului catre reclamante. Acesta aminteste ca dreptul reclamantelor asupra imobilului a fost astfel irevocabil recunoscut.
46. Reclamantele nu sunt de acord cu privire la eventuala pierdere a calitatii de victima, in urma unei hotarari care dispune restituirea definitiva a imobilului. Ele considera ca incalcarea art. 6 alin. 1 si a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie "exista si va persista atat timp cat incalcarea drepturilor fundamentale ale reclamantelor s-a consumat prin pronuntarea Deciziei din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti".
47. Guvernul reitereaza exceptia de incompatibilitate ratione materiae a cererilor reclamantelor cu privire la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, exceptie ridicata in stadiul admisibilitatii. Acesta sustine ca, pentru a putea beneficia de protectia art. 1 citat anterior, reclamantele trebuie sa probeze existenta unui "bun" in sensul Conventiei.
Guvernul invoca Hotararea Van der Mussele impotriva Belgiei (hotarare din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, p. 23, paragraful 48) privind notiunea de "bun" si aminteste ca bunurile, in conformitate cu jurisprudenta constanta a Conventiei, pot reprezenta fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv creantele pentru care reclamantul poate pretinde ca are cel putin "o speranta legitima", ca in Hotararea Pressos Compania Naviera - S.A. si altii impotriva Belgiei (hotarare din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 20, paragraful 31).
Guvernul aminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta Comisiei, nu este considerat "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie speranta recunoasterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectiva (Comisia Europeana a Drepturilor Omului, cererile nr. 7.655-7.657/1976, Decizia din 4 octombrie 1977, DR 12, p. 111).
De asemenea, a fost evidentiat faptul ca nationalizarea a avut loc inainte de 1994 si ca acest act nu poate fi analizat sub autoritatea Conventiei, care nu se aplica pentru Romania decat pentru faptele intervenite dupa 1994, data ratificarii Conventiei de catre Romania.
Guvernul sustine, de asemenea, ca pentru a sti daca reclamantele dispuneau sau nu de un "bun" in 1994, trebuie analizat daca reclamantele aveau o hotarare definitiva si irevocabila pronuntata in favoarea lor de instantele romane, hotarare care le-ar fi recunoscut dreptul asupra imobilului. El invoca decizia privind admisibilitatea in Cauza Moser impotriva Romaniei (Cererea nr. 37.578/1997, Decizia din 1 iulie 1998), in care, dupa ce a stabilit ca bunurile in litigiu fusesera confiscate legal in 1985, Comisia a decis ca nu era competenta ratione temporis sa examineze plangerea referitoare la o lipsire de proprietate din 1985.
Conform Guvernului, aceasta situatie este diferita de cea existenta in cauza Brumarescu intrucat, in speta, dreptul reclamantelor nu era recunoscut prin nicio hotarare definitiva a instantelor romane, la data la care Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat Decizia din 23 octombrie 1995.
Guvernul roman afirma ca reclamantele nu dispuneau de un "bun" in sensul Conventiei, in momentul in care Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat hotararea respectiva.
Invocand, de asemenea, hotararea in Cauza Vasilescu impotriva Romaniei (hotarare din 28 mai 1998, paragraful 48), prin care Curtea retinuse aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, in temeiul unei "incalcari continue a dreptului de proprietate al reclamantei" in absenta unei baze legale pentru respectiva confiscare, Guvernul aminteste ca, in speta, nationalizarea s-a facut in temeiul unui decret, statul "avand cel putin o aparenta de titlu".
In consecinta, Guvernul roaga Curtea sa se declare necompetenta ratione materiae si sa respinga cererea, in conformitate cu art. 35 din Conventie.
48. Reclamantele admit inaplicabilitatea ratione temporis a Conventiei cu privire la faptele intervenite inainte de 1994, dar considera ca este de datoria Curtii sa analizeze daca instantele romane au aplicat legal dreptul intern si daca aplicarea legilor interne a avut consecinte asupra drepturilor garantate de Conventie.
In privinta cauzei Moser citate anterior, reclamantele subliniaza ca in cauza respectiva Comisia a constatat ca reclamantele "nu au demonstrat caracterul arbitrar si neintemeiat al solutiei la care au ajuns judecatorii" si ca a contrario, daca se poate demonstra caracterul arbitrar al hotararii judecatorilor, reclamantele, in speta, pot invoca incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
In plus, reclamantele invoca Sentinta din 30 octombrie 1997 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti care, dupa ce s-a pronuntat pe fondul litigiului, a considerat ca nationalizarea s-a facut "fara titlu". Ele considera ca aceasta sentinta a avut efect retroactiv, confirmand dreptul de proprietate al reclamantelor.
In ceea ce priveste "aparenta de titlu" in favoarea statului, reclamantele contesta acest mijloc de transfer de proprietate, intrucat aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu poate constitui, in opinia lor, un transfer valabil de proprietate. In plus, titlul lui C.M. nu a fost anulat niciodata si a fost transcris in cartea funciara in temeiul unui contract de vanzare incheiat in martie 1936 intre C.M. si Tutela Bisericii Flaminda.
49. In privinta afirmatiei reclamantelor, conform careia Hotararea din 23 octombrie a Curtii de Apel Bucuresti ar fi adus atingere dreptului lor protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, Guvernul sustine ca este excesiva sustinerea potrivit careia simpla existenta a unei hotarari judecatoresti poate, in sine, conduce la incalcarea dreptului garantat de acest articol. Guvernul afirma ca hotararea Curtii de Apel Bucuresti nu ar putea pune probleme decat in masura in care efectele sale ar antrena o situatie inacceptabila privind un drept garantat de Conventie. Dar, in speta, efectele deciziei Curtii de Apel Bucuresti au fost radical modificate printr-o hotarare ulterioara, care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor si a deschis posibilitatea unei restituiri in natura. In concluzie, imposibilitatea pentru reclamante de a beneficia de bunurile lor a fost reparata in dreptul intern in urma Sentintei din 30 octombrie 1997.
Guvernul subliniaza ca numai o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, recunoscand dreptul de proprietate al reclamantelor, ar putea fi considerata ca un "bun" in sensul Conventiei. In consecinta, acesta considera ca pretinsa ilegalitate a actului de nationalizare ar trebui confirmata printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila pronuntata de instantele romane, ca in cauza Brumarescu.
50. In consecinta, reclamantele afirma ca posesia imobilului exercitata de stat s-a facut ilegal, inclusiv dupa 1994, ceea ce constituie o privare abuziva de proprietate, echivaland cu incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
In sfarsit, ele apreciaza ca incalcarea este un fapt "consumat, care trebuie considerat independent de prejudiciul integral sau eventual diminuat, in urma interventiei unor fapte ulterioare".
51. Curtea noteaza ca cererea reclamantelor avea ca obiect actiunea in revendicare care s-a incheiat prin aceasta hotarare din 23 octombrie a Curtii de Apel Bucuresti.
Ea trebuie asadar sa constate daca hotararea a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
52. Curtea trebuie sa analizeze daca reclamantele aveau un "bun" in sensul acestui articol, in momentul hotararii Curtii de Apel Bucuresti.
Ea aminteste ca in cauza Brumarescu citata anterior reclamantul, care beneficia de o decizie de restituire definitiva (si "irevocabila") a imobilului nationalizat, a fost considerat titularul unui "bun" in sensul art. 1 citat anterior (vezi cauza Brumarescu citata anterior, paragrafele 70 si 74).
Or, in speta, reclamantele, in momentul pronuntarii hotararii Curtii de Apel Bucuresti, nu beneficiau de nicio decizie de aceasta natura, intrucat pana la acea data nicio instanta nu le recunoscuse definitiv calitatea de proprietare.
53. Curtea observa, de asemenea, ca la 30 octombrie 1997, in a doua actiune in revendicare formulata de reclamante, instantele au admis definitiv cererea lor (vezi mai sus paragrafele 18-21).
54. Curtea aminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta constanta a organelor Conventiei, notiunea "bunuri" se poate referi atat la "bunurile actuale", cat si la valorile patrimoniale, inclusiv creantele, in temeiul carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" de a obtine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. In schimb, speranta recunoasterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectiva nu poate fi considerata un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, lucru valabil si pentru o creanta conditionala care se stinge prin nerealizarea conditiei (vezi trecerea in revista a principiilor pertinente in Decizia Malhous impotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinte, in special la jurisprudenta Comisiei).
55. Curtea nu este asadar competenta ratione temporis sa examineze circumstantele nationalizarii sau efectele continue produse de aceasta pana astazi [vezi Cauza Malhous impotriva Republicii Cehe (decizie) citata anterior si jurisprudenta Comisiei, de exemplu Cauza Mayer si altii impotriva Germaniei, cererile nr. 18.890/1991, 19.048/1991, 19.342/1992 si 19.549/1992, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85, pp. 5-20)].
56. Curtea adauga ca, in aceste conditii, nu este nicidecum vorba de o incalcare continua a Conventiei imputabila statului roman si susceptibila sa produca efecte asupra limitelor temporale ale competentei Curtii (vezi in acest sens Cauza Printul Hans Adam II de Lichtenstein impotriva Germaniei, Cererea nr. 42.527/1998, Decizia din 12 iulie 2001, paragrafele 81-87).
57. In aceste conditii, deciziile instantelor romane (paragraful 33) nu pot fi considerate ca aducand atingere "bunurilor" reclamantelor, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
In consecinta, Curtea constata ca nu a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
D. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
58. In conformitate cu art. 41 din Conventie,
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila".
1. Prejudiciul material si moral
59. Cu titlu principal, reclamantele solicita restituirea bunului in litigiu. Ele solicita, in caz de nerestituire, o suma corespunzatoare valorii actuale a bunului lor, si anume, conform raportului de expertiza transmis Curtii, 200.000 dolari americani (USD), adica 197.122 euro.
60. Guvernul nu a facut nicio observatie la acest punct.
61. Curtea aminteste ca reclamantele si-au recapatat dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv in urma Sentintei definitive din 30 octombrie 1997 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti. In urma celorlalte 3 hotarari definitive (vezi paragrafele 20, 21 si 23) ele au reintrat in posesia apartamentelor locuite de chiriasi. Astfel, ele beneficiaza de toate prerogativele dreptului de proprietate: fructus, usus et abusus.
Asadar, cererile reclamantelor cu privire la acest punct nu pot fi admise.
62. Reclamantele solicita, de asemenea, 100.000 USD, adica 98.561 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin "suferinta si frustrarea" pe care le-a produs-o Curtea de Apel Bucuresti prin Hotararea din 23 octombrie 1995. In urma acestei hotarari, reclamantele si-au petrecut timpul in diverse proceduri si au suferit frustrarea si suferinta provocate de incertitudinea privind dreptul lor de proprietate. Una dintre reclamante, Stella Mosteanu, a decedat in timpul procedurii. In sfarsit, ele considera ca aceste neplaceri decurg din refuzul instantelor de a le recunoaste "dreptul elementar de a se adresa justitiei".
63. Guvernul nu a facut nicio observatie cu privire la acest aspect.
64. Curtea sustine ca singura baza care se poate retine pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantele nu au beneficiat de acces la instanta in fata Curtii de Apel Bucuresti. Curtea nu poate specula asupra rezultatului posibil al procesului in caz contrar, dar nu considera nerezonabila ideea ca reclamantele au suferit o pierdere de sansa reala in procesul respectiv (conform Cauzei Pelissier si Sassi impotriva Frantei [GC], nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II).
Asadar, cu titlu de prejudiciu moral, statuand in echitate, in conformitate cu art. 41 din Conventie, Curtea considera ca trebuie sa se aloce reclamantelor suma totala de 4.000 euro. Suma urmeaza a fi platita in moneda nationala a statului parat, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul platii.*)
___________
*) Al doilea alineat al paragrafului 64 este redat in forma rectificata la 4 februarie 2003.

2. Cheltuieli de judecata
65. Reclamantele solicita rambursarea tuturor cheltuielilor facute cu ocazia procedurii interne si a celei in fata Curtii. In ultima scrisoare, reclamantele au informat Grefa in legatura cu cheltuielile pe care nu au reusit sa le justifice, cu exceptia celor facute cu ocazia expertizei de evaluare a imobilului (700 USD, adica 710 euro).
66. Guvernul nu se opune rambursarii cheltuielilor de judecata in baza unor documente justificative.
67. Curtea observa ca reclamantele au prezentat documente justificative in valoare de 700 USD, adica 710 euro (expertiza de evaluare a imobilului si onorariile avocatului).
Curtea acorda reclamantelor 710 euro cu acest titlu.
3. Majorari de intarziere
68. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

C U R T E A

IN UNANIMITATE:

1. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie sub aspectul dreptului de acces la justitie;
2. hotaraste ca nu a fost incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie sub aspectul lipsei de independenta si de impartialitate a instantelor interne;
3. hotaraste ca nu a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
4. hotaraste ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantelor, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, urmatoarele sume ce urmeaza a fi convertite in moneda nationala a statului parat la nivelul ratei de schimb aplicabile la data platii:
(i) 4.000 euro (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 710 euro (sapte sute zece euro) cu titlu de cheltuieli;
5. hotaraste ca, incepand de la data expirarii termenului amintit pana la momentul efectuarii platii, sumele mentionate la pct. 4 vor fi majorate cu o dobanda simpla a carei rata este egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale;
6. respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparatii echitabile. Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 26 noiembrie 2002, in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.