Limitarea orelor de muncă pe mai multe CIM-uri în sectorul public: inițiativă în spirit european sau doar austeritate? Intenții bune, ambalate prost

În discuție este propunerea legislativă privind modificarea şi completarea Legii nr.53/3003 - Codul muncii şi a art.6 din Legea nr.108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, recent înregistrată la Senat, având în spate mai mulți parlamentari liberali. 

„(2¹) În cazul salariaților care încheie mai multe contracte individuale de muncă cu instituțiile și autoritățile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare – inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, precum și cu regiile autonome și/sau societățile din subordinea, coordonarea sau aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale, după caz – durata maximă a timpului de muncă este de 12 ore pe zi”, prevede, în primul rând, propunerea, ca o completare a art. 35 din Codul muncii, unde e prevăzut dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator în baza mai multor contracte, cu condiția ca programul să nu se suprapună. Interdicția suprapunerii programelor se aplică actualmente tuturor angajaților din România, indiferent unde lucrează.

Mai departe, stipulează propunerea la capitolul obligații ale salariaților, cei aflați în situația de mai sus ar urma să aibă obligaţia de a declara pe proprie răspundere existenţa celorlalte CIM-uri încheiate cu instituţiile şi autorităţile publice, precum şi durata timpului de muncă aferentă fiecărui contract. În cazul nerespectării acestei obligații, angajații riscă o amendă între 10.000 și 50.000 de lei, adică o amendă-record prin comparația cu celelalte sancțiuni din Codul muncii existente acum pentru angajați.

Corespunzător, angajatorii din sectorul public ar avea obligația ca, anterior încheierii unui CIM sau în cazul modificării timpului de muncă să verifice situaţia salariatului în Reges. „La încheierea contractului individual de muncă sau în cazul modificării timpului de muncă, angajatorii prevăzuţi la alin. (2¹)  au obligaţia să solicite salariatului o declaraţie pe proprie răspundere privind existenţa altor contracte individuale de muncă şi durata timpului de muncă aferentă fiecărui contract”.  

În mod surprinzător, tot prin comparație cu toate celelalte amenzi din Codul muncii, parlamentarii ce semnează propunerea cer o amendă între 50.000 și 100.000 de lei pentru angajatorii care nu fac verificările în Reges. Or, o atare amendă nu e prevăzută nici pentru angajatorii ce se folosesc de munca la negru. 

Și, de asemenea, o amendă între 50.000 și 100.000 de lei este propusă pentru nerespectarea de către (orice) angajat a duratei maxime a timpului de lucru, indiferent de numărul de contracte individuale de muncă. Textul de lege e formulat însă de așa natură că rezultă aplicarea sa inclusiv în cazul angajaților din mediul privat, valoarea amenzii fiind, de asemenea, uriașă, în contextul în care o companie care lucrează cu mai mulți angajați la negru (chiar și peste o sută) nu poate fi obligată să plătească mai mult de 200.000 de lei amendă pentru asta.

Această abordare a amenzilor uriașe pe care le-ar risca angajații este disproporționată și mută responsabilitatea de la angajator, care are datoria de a asigura condiții legale de muncă, la salariat, care adesea se află într-o poziție de vulnerabilitate economică.

Propunerile de modificare a Codului muncii se termină însă cu cea mai dură sancțiune gândită pentru angajatorii din sectorul public care nu respectă această limitare la 12 ore/zi a contractelor de muncă la stat -- parlamentarii vor răspunderea penală a acestor angajatori, pedeapsa propusă fiind închisoarea de la o lună la un an sau amenda penală:

Dacă propunerea va fi adoptată în forma aceasta, în 30 de zile după intrarea în vigoare a viitoarei legi ar fi obligatoriu ca autoritățile și instituțiile publice, precum și angajații cu mai multe contracte la stat și care nu respectă limita impusă de 12 ore pe zi să se conformeze - asta însemnând inclusiv modificarea unor contracte după propriile opțiuni.

Mai departe, propunerea continuă cu câteva modificări ce ar trebui aduse și Legii Inspecției Muncii, printre care atribuția inspectorilor de a verifica respectarea limitei de 12 ore. Totodată, mai propun parlamentarii liberali care semnează propunerea, Inspecția Muncii ar trebui să asigure implementarea în Reges a unui mecanism de alertă care să semnaleze încălcarea limitei de 12 ore în persoana unui angajat la stat.

De ce propunerea e bună, dar problematică

Demersul este justificat de inițiatori prin prisma necesității de a proteja sănătatea și siguranța angajaților, de a asigura un echilibru între viața profesională și cea personală și de a crește eficiența în sectorul public. 

Aceste argumente sunt, fără îndoială, solide și profund ancorate în valorile europene și internaționale, însă la o analiză atentă, propunerea legislativă dezvăluie o slăbiciune fundamentală, care îi poate periclita nu doar eficacitatea, ci și existența: aplicarea sa exclusivă și discriminatorie doar la nivelul sectorului public.

Discuția despre limitarea timpului de muncă nu este nici nouă, nici singulară. Ea reprezintă o preocupare constantă la nivel european, fiind fundamentată pe principii clare de securitate și sănătate în muncă. Piatra de temelie este Directiva 2003/88/CE, care stabilește cerințe minime pentru toți lucrătorii din Uniunea Europeană, indiferent dacă activează în sectorul public sau privat. Directiva este categorică în privința drepturilor esențiale:

1. Repausul zilnic: fiecare lucrător trebuie să beneficieze de un repaus minim de 11 ore consecutive într-un interval de referință de 24 de ore.
2. Durata maximă săptămânală: timpul mediu de lucru, incluzând orele suplimentare, nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, medie calculată, de regulă, pe o perioadă de referință de patru luni.

Matematic și logic până la urmă, dreptul la 11 ore de odihnă implică faptul că perioada alocată muncii și pauzelor aferente nu poate depăși 13 ore zilnic. Prin urmare, o limitare la 12 ore de muncă efectivă nu este doar rezonabilă, ci și o consecință directă a implementării corecte a principiilor europene menite să prevină epuizarea fizică și psihică (burnout), să scadă riscul de accidente și să promoveze un mediu de lucru sănătos.

Și legislația națională, prin Constituția României, garantează la art. 41 alin. (2) dreptul la condiții de muncă sigure și sănătoase, iar Codul muncii transpune deja aceste cerințe europene. Așadar, în principiu, inițiativa se înscrie într-un cadru legal și moral corect. 

Problema nu este ce se propune, ci cui i se aplică. 

Vulnerabilitatea constituțională: egalitate doar pentru unii?

Aici intervine cea mai mare slăbiciune a propunerii legislative despre care discutăm. Prin limitarea aplicării sale exclusiv la „instituțiile și autoritățile publice” și la entitățile aflate sub control public, inițiativa creează o fractură nejustificată în tratamentul aplicat angajaților din România.

Art. 16 alin. (1) din Constituția României stipulează fără echivoc: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”.

Acest principiu fundamental este ignorat în momentul în care statul decide să protejeze sănătatea unui salariat de la o regie autonomă, dar să o ignore pe cea a unui salariat de la o companie privată care, prin cumul de contracte, muncește 15-16 ore pe zi.

Nevoia de repaus, riscul de burnout și dreptul la un trai demn și sănătos sunt universale. Ele nu depind de forma de proprietate a angajatorului. O lege care protejează un lucrător de la stat, dar lasă un altul neprotejat în mediul privat, în condiții de muncă identice, este, prin definiție, discriminatorie. 

O astfel de abordare selectivă este extrem de vulnerabilă în fața unei excepții de neconstituționalitate și are șanse mari să fie invalidată de Curtea Constituțională.

Totodată, inspectorii de muncă ori angajatorii de la privat nu sunt notificați prin Reges sau prin alt sistem dacă angajații de la privat își încalcă obligația de a nu suprapune programul de muncă la alți angajatori, iar propunerea în discuție cere acest mecanism de alertă la îndemâna Inspecției Muncii doar pentru angajații de la stat care nu respectă limita de 12 ori/zi. Cum se justifică, totuși, această diferență de tratament?

Un mecanism de alertă în Reges, așa cum propune textul în dezbatere, ar fi cu adevărat benefic dacă ar funcționa pentru întreaga economie, oferind Inspecției Muncii un instrument real pentru a preveni abuzurile, indiferent de angajator.

Obligații noi, supraveghere și confidențialitatea pusă sub semnul întrebării

Dincolo de problema discriminării, propunerea introduce mecanisme problematice. Una dintre cele mai discutabile prevederi este obligația salariatului de a declara pe proprie răspundere, la angajare, existența altor contracte de muncă încheiate tot cu entități publice, precum și durata timpului de muncă aferent.

Această obligație ridică două mari probleme:

1. Confidențialitatea contractului: CIM-ul și elementele sale (inclusiv salarizarea, durata timpului de lucru etc.) sunt, prin natura lor, confidențiale. A obliga un salariat să divulge unui angajator detalii despre raporturile sale de muncă cu un terț reprezintă o imixtiune în viața sa profesională și contractuală.
2. Limitarea indirectă a dreptului la muncă: un angajator, pus în fața unui candidat care declară că mai are și alte angajamente, ar putea fi tentat să îl refuze, fie din comoditate administrativă, fie dintr-o percepție greșită a unei lipse de loialitate. Astfel, o obligație menită să protejeze se poate transforma într-o barieră în calea angajării.

Proiectul merge și mai departe, instituind o obligație la fel de periculoasă pentru angajator: aceea de a verifica situația salariatului în Reges anterior încheierii contractului. A acorda acces oricărui angajator, fie el și din sectorul public, la întreaga bază de date pentru a verifica preventiv un candidat încalcă grav principii fundamentale. O astfel de verificare generalizată, efectuată asupra unei persoane care nu este încă salariat, reprezintă o prelucrare de date cu caracter personal disproporționată și care excede scopului pentru care Reges a fost creat. Se încalcă astfel nu doar normele de protecție a datelor (GDPR), ci și libertățile individuale, transformând o bază de date administrativă într-un instrument de supraveghere a vieții profesionale a oricărui cetățean care aspiră la un loc de muncă în sectorul public.

Panaceu pentru austeritate

Inițiativa legislativă pornește de la o premisă corectă și necesară: munca excesivă dăunează grav sănătății și societății în ansamblu. Limitarea timpului total de lucru este o măsură de protecție socială aliniată la standardele europene. În mod judicios, sunt oferite toate acele exemple din alte state europene. Este firesc ca orice propunere de limitare a cumulului de funcții sau de ore în sectorul public să fie analizată și prin prisma impactului bugetar, iar reducerea cheltuielilor cu personalul, descurajarea „abonamentelor” la funcții multiple plătite din fonduri publice sunt argumente frecvent invocate în astfel de contexte.

Cu toate acestea, alegerea de a o aplica doar sectorului public o transformă într-un instrument discriminatoriu și, foarte probabil, neconstituțional. Soluția corectă și echitabilă nu este restrângerea, ci extinderea acestor principii la toți salariații și toți angajatorii din România.

În forma actuală, legea pare mai degrabă o măsură de austeritate bugetară deghizată într-o politică de protecție socială, care sacrifică principiul fundamental al egalității în fața legii. 

Pentru a fi cu adevărat eficientă și justă, orice astfel de reglementare trebuie să recunoască faptul că un lucrător odihnit și sănătos este o resursă valoroasă pentru întreaga societate, nu doar pentru stat.

Din păcate, realitatea ne arată că, de multe ori, aceste reguli esențiale privind timpul de muncă și odihna sunt ignorate sau „flexibilizate” excesiv, tocmai din considerente percepute ca fiind pur economice. Din perspectiva unor angajatori (atât din sectorul public, cât și privat), presiunea pentru productivitate, pentru acoperirea unor scheme de personal subdimensionate sau pentru finalizarea unor proiecte urgente poate duce la solicitarea sau acceptarea tacită a unor programe de lucru extenuante. Din perspectiva unor lucrători, mirajul unor venituri suplimentare imediate, obținute prin cumul de contracte sau prin efectuarea constantă de ore suplimentare, poate masca riscurile pe termen mediu și lung asupra propriei sănătăți și vieți de familie.

Atenție! Propunerea legislativă NU se aplică momentan. Ea trebuie să treacă mai întâi de Senat și de Camera Deputaților, care are votul decisiv, iar dacă va fi adoptată, în forma asta sau cu modificări, propunerea mai are nevoie și de semnătura președintelui statului pentru a fi trimisă apoi la Monitorul Oficial.