Tilly Norwood caută agenție. Transformarea radicală a divertismentului, plus o povestire interesantă

- Genie, aș vrea un Buster Keaton, Robin Williams plus... hmm, Rowan Atkinson. A!, și aș vrea să fie serial, că n-am timp întotdeauna să mă uit la ceva mai lung. Fă-le de 20 de minute fiecare. Și, dacă mă gândesc, dă-i și fetiței mele un rol acolo, ceva haios. În rest, știi tu... un film pe care să îl poată vedea și un copil de 7 ani. Și, neapărat, să o învețe despre puterea de-a depăși orice obstacol. Să îi explice, așa, ca unui copil, că viața e cu suișuri și coborâșuri, dar că ambiția le poate depăși pe toate. Hai, că știi tu mai bine, eu oricum nu mă pricep nici măcar să-ți cer lucruri.

- DING!Bine, îl proiectez în sufragerie?

- Nu, ține deoparte și îți zic eu când o fi nevoie să-l proiectezi.

Femeia se întoarse apoi, spre biroul la care scria ceva. Îi plăcea să scrie la computer. Nu să dicteze, șa cum se obișnuiseră, deja, să facă aproape toți ceilalți colegi ai ei de la Universitate. Scrisul, deși nu mai era chiar scris de mână, ajută întotdeauna să te concentrezi mai bine.

Peste umărul ei, se vedeau câteva paragrafe așternute pe o coală virtuală. Avea nevoie să facă povestea scurtă și ușor de urmărit, simplă chiar și pentru studenții aflați la început:

Pe vremuri, să ai o carte era ceva extraordinar. Să o deții, adică. Un om obișnuit nu-și putea permite așa ceva. La fel cum nici oamenii avuți ori cei pasionați nu-și puteau permite să citească lucruri care le plăceau. Nu. Citeau ce le pica în mână.

Apoi, cărțile s-au democratizat, iar oamenii au descoperit că imaginația și creativitatea pot împinge lumea mai mult decat orice altceva. Doar că..., domnia cărților n-a ținut mult. Pe rând, presa, radio-ul, televiziunea, internetul, toate au răpit din șarmul lor și le-au transformat în obiecte de uz casnic, admirate în continuare de pasionați, dar ignorate de marea majoritate a publicului.

N-a trecut multă vreme și fiecare dintre invențiile ce detronaseră cărțile din topul preferințelor noastre s-au găsit, la rândul lor, răsturnate de alte și alte născociri ale minții omenești. Cărțile s-au transformat în foiletoane prinse în marile tabloide ale vremii, în teatre radiofonice, apoi în filme, emisiuni de reality show, podcasturi, postări în social media. Apoi, toate cele de mai sus s-au contopit, într-o forma de mixare superficială a ideilor umane, în care nu mai conta deloc cine ce și cui ar vrea să-i spună ceva. Influencerii erau Balzacii acelor vremuri, iar trilurile lor acopereau orice formă de substanță literară.

După 2010, vulcanul care stătea să erupă de multă vreme a început să arunce râuri de lavă în jur. Deepfakes, AI care generează imagini pe baza unor comenzi simpliste scrise de utilizatori, mici filme create dupa un scenariu minimalist.

De la acel moment, atât dezvoltatorii de soluții VR sau video, cât și utilizatorii, s-au prins că limita nu e nici măcar sus, la ceruri. Poate fi mult mai departe. Unii i-au spus Metavers, alții filme transmedia, ori doar imaginație ce prinde viață. Nici nu conta cum se cheamă.

Vrei să vezi Nașul cu soacra ta în rolul lui Brando? Sau Superman cu tine în rolul principal? Vrei să vezi un mix perfect între acțiunile din Superman și Rocky?

La început, în calea acestui delir cinematografic a stat industria media care nu își voia brandurile aruncate în cine știe ce ”capodopere”. Apoi, pentru că banii sunt mai importanți decât orice altceva, mai întâi familiile actorilor dispăruți de mult, apoi micile case de film, urmate de marile case de film, toate și-au dezvoltat departamente algoritmice de licențiere. Licențiază variante virtuale pentru scenariu, personaje, actori, recuzita și orice ți-ar trece prin cap. Contractele sunt atât de complexe, încât un om n-ar putea să se ocupe de ele.

Astăzi, să construiești un film e tot atat de greu precum ai scrie un email. Scrii scenariul, îi spui sistemului ce actori ți-ai dori să joace, iar sistemul se ocupă singur de licențiere, dezvoltare și ce mai e nevoie. Ba chiar îți poate genera versiuni diferite ale creației, de la podcasturi la filme normale ori 3D, variante interactive ori animate.

Mulțumită, femeia întinse mâna după ceașca de cafea. Luă o gură din licoarea neagră și amară, apoi se ridică de pe scaun. În fundal, Genie, asistentul ei virtual, își făcu simțită prezența printr-un DING! cristalin:

- Maria, am terminat filmul comandat de tine. Am contactat casele de licențiere și am obținut un preț excelent: 50 de cenți pentru vizionarea lui timp de o lună, 2 dolari pentru vizionarea lui pentru un an, 12 dolari și filmul îți rămâne în cloud pentru totdeauna. Mai mult, dacă vrei ca filmul să fie urcat în marketplace-ul video, m-am gândit că ai putea cere 2 cenți pentru vizionarea de utilizatorii interesați. Dacă mai ai nevoie de alte informații, sunt aici.

- Mulțumesc, Genie, răspunse femeia în timp ce privea pe geam. Afară, primăvara îi apărea, în toata realitatea ei, cu frunze verde crud și flori care-și permiteau să nu arate ideal și, totuși, să-ți farmece cumva ochiul cu imaginea lor.

- Genie, scuze, te bat din nou la cap. M-am răzgândit, nu-mi place Buster Keaton. Folosește-l pe nemernicul ăla de la catedra de Sociologie, în schimb. Să fie prostul filmului. Să râdă toți de el. Așa, ca să mă răcoresc. Și urcă filmul, gratuit, în marketplace.

- DING!Domnul respectiv e în baza de date a celor care-și închiriază chipul pentru diverse producții cinematografice. Nu acceptă decât roluri de erou ori războinic de temut.

- Hmmm, pare că e ceva interesant aici. Hai să-l facem erou, dar prostănac. Nimeni nu spune că eroii trebuie să fie deștepți.

- DING! Va costa între 20 și 30 de dolari, în funcție de cum reușesc să negociez cu baza de licențiere. E ok?

- Da. Mulțumesc, Genie.

- DING!


--

Nu-i așa că urmează vremuri interesante?