Juramantul martorului

poate pentru ca noi, oamenii, avem tendinta de a considera adevar doar ceea ce stim

pentru ca este o formula simplificata si pe intelesul tuturor...imaginati-va cum ar fi sa se spuna "jur ca voi spune adevarul privit ca o corespondenta intre realitate si afirmatie, ca o coerenta sistemica, ca un element care incheaga sistemul, dupa cum colagenul incheaga aspicul, adevarul consens, .................................si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu" :P

jur ca voi spune adevarul si numai adevarul cel de mine stiut,nu?si care de obicei nu e obiectiv total ,fiindca e spus de mine ...

Eu cred ca cerinta acestui juramant il obliga pe martor la a declara doar ceea ce cunoaste el. Adica ceea ce a vazut, auzit, simtit. Nimic in plus si nimic in minus. Nu adevarul absolut, ci acel adevar ,cu doza lui de relativitate aferenta, fireasca. Din aceste adevaruri relative va reiesi acel adevar juridic, in functie de care judecatorul va da sentinta. Chiar si in privinta unui martor de buna credinta, stim insa bine cati factori sunt angrenati in procesul de construire a acestui adevar , iar in functie de acestia, adevarul acela devine mai mult sau mai putin relativ. Tinand cont si de o schema simpla , in care, la aparitia evenimentului judiciar, are loc receptia, decodarea , memorarea-stocarea si pana la redarea informatiei ( momentul depunerii marturiei) stocate care , cu cat a trecut mai mult timp, cu atat reactualizarea informatiei poate fi mai groaie , este admisibila o anumita doza de eroare. Marotrului i se cere deci , inainte de toate, buna sa credinta. Juramantul de fapt la acest aspect se refera , si nu i se cere in nici un caz sa declare ceea ce nu stie, adica imposibilul, adevarul adevarat ca sa spun asa, acela care sa conduca la elucidarea cazului pe baza adevarului absolut. De aceea nici nu s-ar putea lua in seama ca printre problele administrate sa exista doar marturii, oricat de mare pondere ar avea, ele se coroboreaza si cu alte probe, materiale , care in orice caz confera o mai mare certitudine. Marotrul de buna credinta , indiferent cu ce doza de eroare sau relativitate isi va expune marturia, nu va putea fi acuzat de marturie mincinoasa, comparativ cu un martor de rea credinta care din start denatureaza in mod voit adevarul . Iar un bun magistrat va sti sa aprecieze si sa isi dea seama cat de mare greutate poate avea o anume marturie , in formarea intimei sale convingeri.

Martorul este obligat sa spuna ceea ce stie.
Modul in care a perceput el lucrurile constituie o alta problema.