Hotararea CEDO in Cauza Popescu si Toader impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
SECTIA A TREIA

HOTARAREA
din 8 martie 2007
in Cauza Popescu si Toader impotriva Romaniei

(Cererea nr. 27.086/02)
Strasbourg


In Cauza Popescu si Toader impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, C. Birsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecatori, si domnul S. Naismith, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 15 februarie 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 27.086/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnul Radu Popescu si doamna Teodora Toader (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 5 iulie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna Beatrice Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 20 decembrie 2004, Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 alin. 3 din Conventie, ea a decis sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
4. Atat reclamantii cat si Guvernul au depus observatii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantii s-au nascut in anul 1932, respectiv 1938 si locuiesc la Bucuresti.
6. La data de 30 septembrie 1996, reclamantii au introdus in fata Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti o actiune in revendicare a unui imobil situat in Bucuresti, compus dintr-o cladire si terenul aferent acesteia, care fusese nationalizat prin Decretul nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile (prin care se nationalizeaza imobilele cladite ale fostilor industriasi, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile cladite ale exploratorilor de locuinte, hoteluri si alte asemenea) si care era ocupat de F.L. in temeiul unui contract de inchiriere incheiat cu statul la o data neprecizata.
7. Prin Sentinta din data de 8 mai 1997, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis actiunea reclamantilor si a dispus ca autoritatile administrative sa le restituie bunul. Prin neapelare, aceasta sentinta a ramas definitiva. Incepand cu aceasta data, reclamantii au inceput sa achite taxele funciare aferente imobilului.
8. Prin Adresa din data de 23 iunie 1998, Primaria Municipiului Bucuresti a informat-o pe chiriasa casei, F.L., despre faptul ca reclamantii erau noii proprietari ai bunului si contractul de inchiriere incheiat cu statul nu mai era valabil.
9. La data de 4 septembrie 1998, Primaria le-a precizat reclamantilor ca a informat-o pe chiriasa imobilului despre restituirea bunului si despre faptul ca ea era obligata, conform prevederilor Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative, sa incheie un contract de inchiriere cu noii proprietari.
10. La data de 9 septembrie 1998, reclamantii au notificat-o pe chiriasa, prin intermediul unui executor judecatoresc, ca trebuie sa se prezinte la biroul executorului si sa regleze situatia imobilului lor. Raspunzand prin Scrisoarea din data de 21 septembrie 1998, F.L. si-a exprimat refuzul de a incheia un contract de inchiriere cu reclamantii, invocand existenta unui contract de inchiriere incheiat cu statul.
a) Prima actiune in evacuare
11. In anul 1999, reclamantii au cerut evacuarea lui F.L. Ei au invocat refuzul acesteia de a incheia un contract de inchiriere si de a le plati chirie pentru inchirierea apartamentului lor.
12. Prin Sentinta din data de 14 septembrie 1999 instanta le-a respins actiunea ca neintemeiata, cu motivarea ca a operat o prelungire de drept a contractului de inchiriere anterior pentru o perioada de 5 ani, in temeiul Legii nr. 17/1994. Reclamantii au introdus apel impotriva acestei sentinte.
13. Prin Decizia din data de 4 februarie 2000 Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantilor. Reclamantii au formulat recurs impotriva acestei decizii.
14. La data de 2 iunie 2000, in fata Curtii de Apel Bucuresti, reclamantii au renuntat la recurs.
b) A doua actiune in evacuare
15. La data de 27 aprilie 2000, in fata refuzului chiriasei de a da curs cererii reclamantilor, acestia i-au trimis o notificare pentru a o informa ca trebuie sa incheie un contract de inchiriere cu ei, in temeiul prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte. Reclamantii au invitat-o pe F.L. sa se prezinte la data de 15 mai 2000 la un notariat pentru a incheia un contract de inchiriere cu ei. In Procesul-verbal din data de 15 mai 2000 notarul a consemnat ca F.L. nu a raspuns la notificarea reclamantilor.
16. La data de 18 iulie 2000, reclamantii au cerut evacuarea chiriasei pe calea unei ordonante presedintiale. Ei au reclamat refuzul lui F.L. de a incheia un contract de inchiriere cu ei si au invocat prevederile art. 10 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999.
17. Prin Sentinta din data de 7 noiembrie 2000 Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins actiunea reclamantilor ca neintemeiata. Ea a apreciat ca reclamantii nu au respectat prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, conform carora noul proprietar trebuia sa notifice chiriasei, in cel mult 30 de zile de la data intrarii in vigoare a ordonantei de mai sus, prin intermediul unui executor si prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, data si locul pe care le-a stabilit pentru a proceda la incheierea unui contract de inchiriere. Ulterior, invocand art. 11 din ordonanta de mai sus, conform caruia nerespectarea de catre proprietar a acestor formalitati duce la prelungirea contractului de inchiriere incheiat anterior de chirias, instanta a constatat ca contractul de inchiriere incheiat cu statul se prelungise, iar chiriasa avea un titlu locativ valabil.
18. Reclamantii au introdus apel impotriva acestei sentinte. Ei au aratat ca, in momentul intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, o alta actiune avand ca obiect evacuarea lui F.L. se afla pe rol si ca, in conformitate cu art. 13 lit. d) din ordonanta respectiva, contractul de inchiriere incheiat anterior nu era prelungit daca chiriasa refuza sa incheie un contract de inchiriere cu ei.
19. Prin Decizia din data de 10 iulie 2001 Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantilor. El a apreciat ca judecatorii fondului au analizat corect conditia prevazuta de art. 10 alin. (1) din ordonanta de mai sus, si anume respectarea termenului de 30 de zile in care proprietarul trebuia sa notifice chiriasul. La data de 8 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucuresti, sesizata cu un recurs al reclamantilor, a confirmat decizia tribunalului.

II. Dreptul si practica interna pertinente

20. Legislatia interna relevanta, si anume extrasele din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietari si chiriasi, Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative, Legea locuintei nr. 114/1996 (republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997), precum si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 si din Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte, este descrisa in Cauza Radovici si Stanescu impotriva Romaniei (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01 conexate, Hotararea din 2 noiembrie 2006).

IN DREPT

I. Asupra exceptiei preliminare a Guvernului
21. Guvernul invoca inadmisibilitatea cererii din cauza neepuizarii cailor de atac interne. El afirma ca partile interesate ar fi trebuit sa initieze impotriva chiriasei o procedura de evacuare intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 si sa se planga in mod expres de neplata chiriilor timp de mai mult de 3 luni consecutive. El subliniaza ca o astfel de procedura este diferita de actiunile pe care acestia le-au introdus in fata instantelor nationale, actiuni in care ei au invocat lipsa titlului locativ al chiriasei, iar nu neplata chiriilor.
22. Reclamantii contesta exceptia. Ei reamintesc ca, in ciuda numeroaselor lor demersuri in vederea dispunerii de bunul lor si a perceperii unei chirii, instantele interne au refuzat sa le admita actiunea. Ei au adaugat ca ocupanta imobilului lor a refuzat in mod repetat sa se intalneasca cu ei si sa ii recunoasca in calitatea lor de proprietari. In fine, ei considera ca au epuizat caile de atac interne.
23. Curtea nu este convinsa de eficienta procedurii mentionate de Guvern. Ea reaminteste ca, in conformitate cu o jurisprudenta constanta, obligatia de a epuiza caile de atac interne se limiteaza la aceea de a asigura o utilizare normala a cailor de atac eficiente, suficiente si accesibile (a se vedea, printre multe altele, Brozicek impotriva Italiei, Hotararea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 167, § 34). Or, in speta, este incontestabil faptul ca eficienta unei proceduri de evacuare ca cea indicata de Guvern, motivata de neplata chiriei si intemeiata pe Legea nr. 114/1996, ce constituie dreptul comun in materie, se lovea de obstacole majore in prezenta prevederilor speciale ale ordonantei de urgenta a Guvernului in vigoare la momentul respectiv. In aceasta privinta, trebuie constatat ca art. 11 alin. (1) in fine din ordonanta de urgenta a Guvernului preciza in mod expres ca "neplata chiriei de catre chirias pana la incheierea noului contract nu poate fi invocata de proprietar ca motiv de evacuare".
24. In plus, avand in vedere refuzul chiriasei de a-i considera pe reclamanti drept noi proprietari si, prin urmare, lipsa oricarui raport contractual intre acestia si chiriasa, nu este nerezonabil sa se considere ca exista riscul ca o eventuala actiune intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 sa fie respinsa pentru lipsa calitatii procesuale active.
25. Curtea retine ca Guvernul a depus la dosar 5 hotarari pronuntate in apel de instantele interne si ca nu este sigur faptul ca aceste hotarari au fost confirmate in recurs. O singura decizie a Curtii de Apel Bucuresti confirma rezilierea unui contract de inchiriere incheiat in temeiul Legii nr. 114/1996, din cauza expirarii sale, si nu pentru neplata chiriei.
26. In aceste circumstante, Curtea considera ca existenta unei cai de atac care sa le permita reclamantilor sa obtina rezilierea contractului de inchiriere din cauza neplatii chiriilor nu a fost demonstrata cu o certitudine suficienta. Prin urmare, exceptia preliminara a Guvernului nu poate fi retinuta.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1
27. In temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantii pretind ca au suferit o incalcare a dreptului la respectarea bunurilor. In acest sens, ei se plang ca Decizia din data de 8 ianuarie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti i-a lipsit in mod arbitrar de dreptul de a-si folosi imobilul, in vreme ce F.L. nu dispunea de niciun contract de inchiriere valabil la judecarea actiunii in evacuare si a refuzat in mod repetat sa incheie un contract de inchiriere cu ei sau sa le plateasca chirie. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

#PAGEBREAK#

A. Asupra admisibilitatii
28. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, ea observa ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate si prin urmare il declara admisibil.

B. Asupra fondului
29. Guvernul subliniaza ca in timpul procedurilor interne reclamantii nu au cerut niciodata evacuarea chiriasei din cauza neplatii chiriei, ci din cauza lipsei de titlu locativ. Conform afirmatiilor Guvernului, incalcarea dreptului de proprietate din cauza neplatii chiriei reprezinta o cerere formulata exclusiv in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.
30. Guvernul admite ca refuzul instantelor nationale de a admite actiunea in evacuare a chiriasei reprezinta o ingerinta in dreptul reclamantilor de a-si folosi bunul imobiliar, justificata din perspectiva alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, cu titlu de reglementare a folosintei bunurilor. Conform afirmatiilor Guvernului, aceasta ingerinta era prevazuta de lege, urmarea un scop legitim de interes general si nu era disproportionata fata de acesta. Referitor la acest ultim aspect, Guvernul reitereaza argumentele pe care si-a intemeiat exceptia preliminara, aratand ca reclamantii aveau dreptul sa ceara rezilierea contractului de inchiriere respectiv din cauza neplatii chiriilor, in temeiul art. 24 din Legea nr. 114/1996.
31. Scotand in evidenta diferentele dintre cauza de fata si Cauza Hutten-Czapska impotriva Poloniei [(MC) nr. 35.014/97, 19 iunie 2006], Guvernul subliniaza faptul ca prelungirea legala a duratei contractelor de inchiriere cu scop locativ era, in speta, limitata la 5 ani, ca proprietarii aveau dreptul sa negocieze cu chiriasii, in anumite conditii, valoarea chiriei, iar costurile de intretinere ale imobilului erau impartite, in temeiul Legii nr. 114/1996, intre proprietari si chiriasi, acestia din urma fiind obligati sa suporte orice cheltuiala destinata reparatiei imobilului deteriorat prin proasta utilizare pe care i-au dat-o.
32. Facand trimitere la Cauza Robitu impotriva Romaniei [nr. 33.352/96, Decizia Comisiei din data de 20 mai 1998, Decizii si rapoarte (DR) 49, p. 67], Guvernul considera ca prelungirea legala a contractelor de inchiriere - prevazuta de ordonanta de urgenta a Guvernului si constatata in speta de instantele nationale sesizate de reclamanti cu o cerere de evacuare - urmarea un scop de interes general, si anume protectia intereselor chiriasilor intr-o situatie ce se caracteriza printr-o criza de locuinte ieftine. Aceasta prelungire legala pastra, dupa parerea Guvernului, un just echilibru intre interesul general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale omului.
33. In sfarsit, Guvernul subliniaza ca jurisprudenta Immobiliare Saffi impotriva Italiei [(MC) nr. 22.774/93, CEDO 1999-V] nu isi gaseste aplicare in speta, pe de o parte din cauza ca nicio hotarare definitiva nu a dispus evacuarea chiriasilor si, pe de alta parte, din cauza ca legea romana in materie de contracte de inchiriere in scop locativ este diferita de legea italiana.
34. Reclamantii considera ca respingerea de catre instantele interne a actiunii lor in evacuare fara a lua in considerare refuzul chiriasului de a incheia un contract de inchiriere si de a plati o chirie confirma un "abuz de drept" si constituie implicit o incalcare a dreptului lor la respectarea bunurilor. Ei considera ca protectia chiriasilor, in speta, incalca drepturile proprietarilor si constituie o masura disproportionata.
35. Asa cum a subliniat deja Curtea in mai multe randuri, art. 1 din Protocolul nr. 1 contine 3 norme distincte: prima, exprimata in prima fraza a primului alineat si care imbraca un caracter general, enunta principiul respectarii proprietatii; a doua, ce figureaza in cea de-a doua fraza a aceluiasi alineat, vizeaza privarea de proprietate si o supune anumitor conditii; in ceea ce o priveste pe a treia, mentionata in cel de-al doilea alineat, recunoaste puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totusi de reguli lipsite de legatura intre ele. A doua si a treia se refera la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate in lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, in special, James si altii impotriva Marii Britanii, Hotararea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reitereaza in parte principiile enuntate de Curte in Cauza Sporrong si Lonnroth impotriva Suediei, Hotararea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea si Broniowski impotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, si Hutten-Czapska impotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006-].
36. Curtea reaminteste ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 reprezinta o reglementare a folosintei bunurilor ce urmareste un scop de interes general si ca sistemul astfel implementat de autoritatile nationale nu este criticabil in sine. Cu toate acestea, aplicarea art. 11 alin. (1) si art. 13 lit. d) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 de catre instantele interne i-a lipsit pe reclamanti de o posibilitate evidenta de a percepe chirie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, §§ 74-76 si 82).
37. Curtea considera ca situatia in speta este similara cu cea descrisa in Cauza Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, avand in vedere ca reclamantii au suferit restrictii in ceea ce priveste folosinta bunului lor imobiliar si ca s-au aflat in imposibilitatea de a o obliga pe ocupanta sa le plateasca chirie din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor constatate in legislatia de urgenta privind spatiile cu destinatia de locuinte.
38. Curtea apreciaza ca nimic nu-i permite sa se abata de la jurisprudenta astfel constituita si considera ca a-i sanctiona pe proprietarii care au omis sa se conformeze conditiilor de forma prevazute de ordonanta de urgenta a Guvernului, prin a le impune o obligatie atat de grea ca aceea de a-i tolera pe chiriasi in imobilul lor timp de 5 ani, fara nicio posibilitate concreta si reala de a percepe chirie, i-a supus unei sarcini speciale si exorbitante capabile sa rupa justul echilibru intre interesele aflate in joc (conform, mutatis mutandis, Cauza Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, §§ 76-90).
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie
39. Invocand art. 6 alin. 1 din Conventie, reclamantii se plang de faptul ca in Hotararea din data de 8 ianuarie 2002 Curtea de Apel Bucuresti a facut o apreciere incorecta a probelor si a inlaturat, intr-un mod arbitrar, aplicarea in speta a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999. Art. 6 alin. 1 prevede urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...), care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilitatii
40. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, ea observa ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului
41. Curtea considera, tinand seama de concluziile sale din paragrafele 36-39 de mai sus, ca nu este necesar sa statueze asupra fondului acestui capat de cerere [a se vedea, mutatis mutandis si, printre altele, Laino impotriva Italiei (MC) nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi impotriva Italiei, Hotararea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, si Biserica Catolica din Caneea impotriva Greciei, Hotararea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50].

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
42. Conform art. 41 din Conventie:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu
43. Reclamantii solicita suma de 14.400 euro (EUR) pentru compensarea beneficiului nerealizat rezultat din imposibilitatea de a o obliga pe ocupanta imobilului lor de a le plati chirie pentru apartamentul pe care ea il ocupa gratuit. Cu titlu de daune morale, ei solicita suma de 34.600 EUR pentru reparatia neplacerilor rezultate din imposibilitatea de a-si folosi bunul.
44. Guvernul isi reitereaza observatiile prezentate in etapa admisibilitatii cererii referitoare la posibilitatea oferita reclamantilor de a introduce o noua actiune in evacuare, intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996. El subliniaza ca, la cea de-a doua actiune in evacuare, reclamantii au solicitat plata unei sume corespunzatoare "utilizarii imobilului de catre chiriasa" si nu plata chiriilor neincasate, ca in prima lor actiune in evacuare, la care au renuntat. Guvernul se opune acordarii unei sume cu titlu de daune materiale si considera ca reclamantii au inca posibilitatea sa o ceara in fata instantelor interne. In acest sens, el face referire la cauzele Mascolo impotriva Italiei (nr. 68.792/01, § 55, 16 decembrie 2004), Neumeister impotriva Austriei (Hotararea din 7 mai 1974, seria A nr. 17, §§ 33 si 36), Buzatu impotriva Romaniei (reparatie echitabila, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). El considera ca chiria pe care reclamantii ar fi putut sa o perceapa, conform prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, ar fi de 40 EUR pe luna. In sfarsit, el adauga ca Curtea ar mai trebui sa ia in considerare si faptul ca reclamantii au renuntat la prima lor actiune in evacuare.
45. In ceea ce priveste cererea de daune morale, Guvernul considera ca acest prejudiciu ar fi compensat suficient prin constatarea incalcarii.
46. Curtea a constatat o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilitatii reclamantilor de a percepe chirie, timp de mai multi ani, din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor legislatiei de urgenta privind spatiile cu destinatia de locuinte (paragraful 38 de mai sus). Acordarea unei sume pentru lipsa de folosinta a imobilului lor ar fi asadar in legatura directa cu incalcarea astfel constatata de Curte.
47. Curtea observa ca in speta, spre deosebire de Cauza Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, chiriasa continua sa ocupe casa reclamantilor din cauza aplicarii prevederilor de urgenta in materie de contracte de inchiriere in scop locativ.
48. Cu toate acestea, Curtea observa ca elementele aflate la dosar nu ii permit sa stabileasca cu precizie amploarea prejudiciului material suferit efectiv de partile interesate.
49. In ceea ce priveste cererea lor cu titlu de daune morale, Curtea nu poate neglija nici numeroasele demersuri pe care reclamantii au fost nevoiti sa le intreprinda, la o varsta inaintata, pentru a reintra in posesia bunului lor, nici sentimentele de nemultumire pe care trebuie sa le fi avut in fata imposibilitatii prelungite, in care s-au aflat si continua sa se afle, de a incheia un contract de inchiriere cu chiriasa.
50. Curtea considera ca faptele in litigiu au dus la grave ingerinte in dreptul reclamantilor la respectarea bunurilor, pe care simpla constatare a incalcarii prin hotararea de fata nu le-ar putea remedia.
51. In aceste circumstante, avand in vedere totalitatea elementelor aflate la dispozitia sa si statuand in echitate, in sensul art. 41 din Conventie, Curtea le acorda reclamantilor impreuna suma de 20.000 EUR pentru toate prejudiciile suferite.

B. Cheltuieli de judecata
52. Reclamantii solicita si suma de 1.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata suportate in fata instantelor interne. Ei nu au furnizat niciun document justificativ in acest sens.
53. Guvernul se opune rambursarii cheltuielilor de judecata ce nu sunt expuse si sustinute in mod real si necesar prin documente justificative relevante.
54. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, tinand cont de elementele aflate la dispozitia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 250 EUR, pentru toate cheltuielile, si le-o acorda reclamantilor.
C. Dobanzi moratorii
55. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN UNANIMITATE,

C U R T E A

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotaraste ca nu este necesar sa examineze pe fond capatul de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa le plateasca reclamantilor impreuna, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 alin. 2 din Conventie:
(i) 20.000 EUR (douazeci mii euro) cu titlu de daune materiale si morale;
(ii) 250 EUR (doua sute cincizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecata;
(iii) orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit pentru sumele mentionate mai sus;
b) ca sumele respective sa fie convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
c) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 8 martie 2007, in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic,     Stanley Naismith,
presedinte                       grefier adjunct