Hotararea CEDO in Cauza Didu impotriva Romaniei

(Cererea nr. 34.814/02)
In Cauza Didu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
presedinte, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecatori, si din Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 24 martie 2009,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 34.814/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Ion Didu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 10 septembrie 2002, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ionel Gruia, avocat din Craiova. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 15 martie 2007, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa ii comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum permite art. 29 paragraful 3 din Conventie, acesta a hotarat sa fie analizate in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In fapt
I. Circumstantele cauzei

4. Reclamantul s-a nascut in anul 1953 si locuieste la Craiova.
5. La data de 3 aprilie 1995, impotriva sa a fost inceputa urmarirea penala.
6. In urma unui rechizitoriu din data de 20 octombrie 1995, reclamantul a fost trimis in judecata in fata Judecatoriei Craiova de catre Parchetul de pe langa Tribunalul Dolj. In aceeasi zi, parchetul l-a arestat preventiv, ramanand arestat pana la data de 19 decembrie 1996. Acesta era acuzat de fals in inscrisuri, uz de fals si lovire si alte violente. Intr-adevar, el era banuit ca ar fi falsificat si apoi ar fi folosit procese-verbale intocmite cu ocazia unei vanzari la licitatie in anul 1992 si ca l-ar fi lovit pe P.M. in anul 1994 cu ocazia unei altercatii aparute in legatura cu aceasta vanzare.
7. La data de 22 februarie 1996, la cererea reclamantului, Curtea Suprema de Justitie a trimis cauza spre judecare in fata Judecatoriei Dragasani. La randul sau, aceasta s-a desesizat in favoarea Judecatoriei Ramnicu Valcea, in urma unei cereri de recuzare a judecatorului, introdusa de reclamant. Aceasta din urma instanta, considerandu-se necompetenta ratione materiae, a trimis cauza spre judecare la Tribunalul Valcea.
8. La data de 25 februarie 1998, Tribunalul Valcea si-a declinat competenta in favoarea Judecatoriei Ramnicu Valcea.
9. La data de 7 aprilie 1998, in urma conflictului negativ de competenta aparut intre Judecatoria Ramnicu Valcea si Tribunalul Valcea, Curtea de Apel Pitesti a stabilit, printr-o decizie definitiva, competenta de a judeca aceasta cauza in favoarea Judecatoriei Ramnicu Valcea.
10. Prin Sentinta din data de 1 septembrie 1999, dupa audierea martorilor propusi si dupa ce a dispus o expertiza medico-legala, Judecatoria Ramnicu Valcea l-a achitat pe reclamant.
11. La data de 26 aprilie 2000, in urma apelului formulat de parchet si de P.M., Tribunalul Valcea, statuand ca schimbarea de incadrare juridica solicitata de parchet si actiunea civila introdusa de P.M. nu fusesera examinate, a casat sentinta anterioara si a trimis cauza spre rejudecare in fata Judecatoriei Ramnicu Valcea.
12. La data de 14 iunie 2000, Judecatoria Ramnicu Valcea a confirmat achitarea reclamantului, statuand ca falsul in inscrisuri si uzul de fals care ii erau reprosate nu existau si ca lovirea si vatamarea nu fusesera comise de el.
13. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2000, Tribunalul Valcea a admis apelul parchetului si al lui P.M., a schimbat incadrarea juridica a faptelor si temeiul achitarii si l-a condamnat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecata catre stat si catre P.M.
14. La data de 24 mai 2001, Curtea de Apel Pitesti a admis recursul parchetului si pe cel al reclamantului si a casat cu trimitere spre rejudecare Decizia din data de 7 noiembrie 2000.
Ea a statuat ca tribunalul nu pusese in discutie recalificarea juridica a faptelor si ca, in acest fel, nu ii daduse reclamantului posibilitatea de a-si pregati apararea sau de a formula noi cereri.
15. Dupa retrimiterea cauzei spre rejudecare, apelul parchetului impotriva Sentintei din data de 14 iunie 2000 a fost admis de Tribunalul Valcea, care, prin Decizia din 14 noiembrie 2001, a schimbat temeiul achitarii. Atat parchetul, cat si reclamantul au introdus recurs in fata Curtii de Apel Pitesti.
16. La data de 5 martie 2002, in fata curtii de apel a avut loc o sedinta de judecata. Procurorul a solicitat constatarea vinovatiei reclamantului, dar si incetarea procesului penal, din cauza prescriptiei raspunderii penale a reclamantului. Acesta a cerut ca Sentinta din 14 iunie 2000 sa fie confirmata. Curtea de Apel nu a administrat nicio proba, iar pronuntarea a fost amanata.
17. Prin Decizia ramasa definitiva din data de 12 martie 2002, Curtea de Apel a admis recursul parchetului, a casat hotararile pronuntate la data de 14 iunie 2000 si 14 noiembrie 2001 si, dupa ce a reexaminat cauza, a statuat ca instantele au interpretat gresit faptele, ca reclamantul era vinovat de fals in inscrisuri si de lovire si vatamare si ca ar fi trebuit atrasa raspunderea sa penala. Pentru a constata vinovatia reclamantului, curtea s-a intemeiat pe declaratiile luate in anul 1998 de Judecatoria Ramnicu Valcea, printre care si cea a martorului V.H. Reclamantul nu a fost audiat, iar Curtea de Apel nu a administrat nicio proba. Curtea a statuat „ca rezulta in mod sigur” din probele deja administrate ca nu avusese loc o vanzare la licitatie si ca reclamantul comisese intr-adevar infractiunea de lovire si vatamare. Dispozitivul continea urmatoarele: „Admite (...) recursul formulat de Parchetul de pe langa Tribunalul Valcea (...).
Caseaza hotararea, precum si Sentinta penala nr. 917 din 14 iunie 2000, pronuntata de Judecatoria Ramnicu Valcea, si inlatura achitarea inculpatului Didu Ion.
In temeiul art. 10 lit. g) din Codul de procedura penala, inceteaza procesul penal pentru infractiunile prevazute la art. 288 alin. 1, art. 291 si 181 din Codul penal, infractiuni pentru care inculpatul a fost trimis in judecata prin Rechizitoriul nr. 630/P/95 al Parchetului de pe langa Tribunalul Judetean Dolj, si constata ca raspunderea penala este prescrisa. (...)”
18. Recursul reclamantului a fost respins si acesta a fost obligat sa plateasca 10.000.000 de lei romanesti catre stat, drept cheltuieli de judecata.
19. La o data neprecizata, procurorul general a formulat recurs in anulare in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie impotriva Deciziei ramase definitiva din data de 12 martie 2002, pe motivul ca instanta de apel omisese sa examineze latura civila a cauzei.
20. Prin Decizia din data de 9 decembrie 2003, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul in anulare, a casat Decizia din 12 martie 2002 pe latura sa civila si a anulat procesele-verbale ale vanzarii la licitatie din anul 1992. Inalta instanta a considerat ca, chiar daca partea lezata nu se constituise parte civila in cadrul procesului penal, instantele ar fi trebuit, din oficiu, pentru aplicarea art. 348 din Codul de procedura penala, sa anuleze inscrisul care facuse obiectul infractiunii de fals.

II. Dreptul intern pertinent
A. Constitutia
21. Prevederile relevante ale Constitutiei sunt urmatoarele:
„ARTICOLUL 23
Libertatea individuala
(...)
8. Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata.”

B. Codul de procedura penala
22. Articolele relevante in speta din Codul de procedura penala, astfel cum erau in vigoare la data evenimentelor si pana la modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, prevad urmatoarele:
„ARTICOLUL 10
Cazurile in care punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale este impiedicata
Actiunea penala (...) nu mai poate fi exercitata daca:
( )
g) a intervenit amnistia sau prescriptia ori decesul faptuitorului.”
„ARTICOLUL 66
Prezumtia de nevinovatie Invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa.
In cazul cand exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie.”
„ARTICOLUL 192
Plata cheltuielilor avansate de stat in celelalte cazuri In caz de achitare sau de incetare a procesului penal in fata instantei de judecata, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate dupa cum urmeaza:
1. In caz de achitare, de catre:
(...)
c) inculpat, in cazul cand, desi achitat, a fost totusi obligat la repararea pagubei.
(...)
3. In caz de amnistie, prescriptie sau retragere a plangerii, daca inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de catre:
(...)
b) inculpat, atunci cand in cauza se face aplicatia art. 13 alin. 3.
In cazul declararii apelului ori recursului sau al introducerii oricarei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de catre persoana careia i s-a respins ori care si-a retras apelul, recursul sau cererea.
(...)”
„ARTICOLUL 385¹⁵
Instanta, judecand recursul, pronunta una din urmatoarele solutii (...):
2. admite recursul, casand hotararea atacata si (...)
d) dispune rejudecarea de catre instanta de recurs (...)”
„ARTICOLUL 385¹⁶
(1) Cand instanta de recurs caseaza hotararea si retine cauza spre rejudecare potrivit art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d), se pronunta prin decizie si asupra probelor ce urmeaza a fi administrate,
fixand termen pentru rejudecare (...).”

In drept
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 paragraful 1 din Conventie
23. Reclamantul sustine ca durata procedurii a incalcat principiul „termenului rezonabil” prevazut de art. 6 paragraful 1 din Conventie. Fragmentele relevante in speta din aceasta prevedere sunt urmatoarele:
„Orice persoana are dreptul la judecarea (...) intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”
24. Guvernul se opune acestui argument. El considera ca aceasta cauza avea o complexitate speciala si ca reclamantul contribuise la prelungirea duratei procedurii, printre altele, prin cererile sale de amanare in vederea pregatirii apararii sale, angajarii unui avocat, administrarii probelor, recuzarii judecatorilor sau stramutarii cauzei.
25. Curtea observa ca perioada ce trebuie luata in considerare a inceput cel tarziu la data de 20 octombrie 1995 si s-a incheiat la data de 12 martie 2002. Prin urmare, ea a durat aproximativ 6 ani si 5 luni, pentru 3 grade de competenta judiciara.

A. Asupra admisibilitatii
26. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 paragraful 3 din Conventie. Pe de alta parte, ea constata ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
27. Curtea reaminteste inca de la inceput ca rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciata in functie de circumstantele cauzei si tinand cont de criteriile consacrate de jurisprudenta Curtii, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului si de cel al autoritatilor competente (vezi, printre multe altele, Pélissier si Sassi impotriva Frantei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
28. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cazul de fata, in care a constatat incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventie (Pélissier si Sassi, mentionata mai sus).
29. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o alta concluzie in cazul de fata. In mod special, ea observa ca procedura a fost prelungita fie din cauza necompetentei materiale a instantelor si a termenului necesar rezolvarii conflictului negativ de competenta, fie prin jocul celor doua casari cu trimitere spre rejudecare, pana la constatarea prescriptiei raspunderii penale. Or, nu este exagerat sa consideram ca aceste probleme legate de competenta instantelor si casarile cu trimitere spre rejudecare au cauzat intarzieri ce nu i-ar putea fi imputate reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Wierciszewska impotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, si SC Concept Ltd SRL si Manole impotriva Romaniei, nr. 42.907/02, § 51, 22 noiembrie 2007).
30. Avand in vedere cele de mai sus si tinand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca durata procedurii litigioase este excesiva si nu respecta cerinta „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 paragraful 2 din Conventie
31. Reclamantul se plange de faptul ca vinovatia sa a fost stabilita de Curtea de Apel Pitesti pe baza unor probe ce nu figurau in dosar si care se intemeiau pe o gresita interpretare a declaratiilor martorilor luate de instantele inferioare, declaratii in baza carora el a fost mai inainte achitat. Reclamantul vede in acest lucru o incalcare a art. 6 paragraful 2 din Conventie, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita.”

A. Asupra admisibilitatii
32. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 paragraful 3 din Conventie. Pe de alta parte, constata ca el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
33. Pentru Guvern, situatia in speta este diferita de cea retinuta de Curte in cauzele Minelli impotriva Elvetiei (25 martie 1983, seria A nr. 62), Lutz impotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123), Nölkenbockhoff impotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123) si Englert impotriva Germaniei (25 august 1987, seria A nr. 123). In acest sens, el arata ca prescriptia impiedica raspunderea penala, dar ca ea nu inlatura caracterul penal al faptelor.
34. In ceea ce priveste omisiunea Curtii de Apel de a audia din nou martorii, Guvernul subliniaza ca acestia fusesera deja audiati in timpul procedurii. Admitand ca V.H. nu a fost interogat ca martor in fata instantelor, acesta sustine ca mentionarea lui V.H. ca martor nu este decat o simpla eroare materiala. El adauga ca reclamantul a putut sa isi administreze toate probele pe care le considera relevante in fata instantelor inferioare si ca analiza instantelor nu lasa sa se intrevada o idee preconceputa a judecatorilor cu privire la vinovatia reclamantului.
35. In ceea ce priveste obligatia de a plati cheltuieli de judecata, Guvernul afirma ca aceasta nu constituie o sanctiune sau o masura asimilabila, prin efectele sale, unei pedepse si ca isi avea temeiul in art. 192 alin. 1 pct. 3 lit. b) si alin. 2 din Codul de procedura penala (CPP).
36. Reclamantul nu a prezentat observatiile sale in termenul stabilit de Curte.
37. Curtea reaminteste ca prezumtia de nevinovatie consacrata de art. 6 paragraful 2 se numara printre elementele notiunii de proces echitabil in materie penala impus de paragraful 1 (Deweer impotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) si trebuie interpretata in lumina jurisprudentei Curtii in materie. Curtea a analizat deja cereri din perspectiva celor doua paragrafe coroborate (Bernard impotriva Frantei, 23 aprilie 1998, § 37, Culegere de hotarari si decizii 1998-II, si Janosevic impotriva Suediei, nr. 34.619/97, § 96, CEDO 2002-VII, si a statuat ca art. 6 paragraful 2 reglementa intreaga procedura penala, independent de rezultatul urmaririi penale, nu numai examinarea temeiniciei acuzatiei (Pandy impotriva Belgiei, nr. 13.583/02, § 41, 21 septembrie 2006).
38. Apoi, Curtea reaminteste ca trebuie facuta o distinctie intre deciziile care reflecta sentimentul ca persoana in cauza este vinovata si cele care se limiteaza la a descrie o stare de suspiciune. Primele incalca prezumtia de nevinovatie, iar celelalte au fost de mai multe ori considerate conforme cu spiritul art. 6 din Conventie (vezi, printre altele, Leutscher impotriva Olandei, 26 martie 1996, § 31, Culegere 1996-II).
39. Curtea reitereaza si ca prezumtia de nevinovatie este incalcata daca, fara stabilirea legala in prealabil a vinovatiei unui invinuit si, in special, fara ca acesta sa fi avut ocazia sa exercite drepturile apararii, o hotarare judecatoreasca data in privinta sa reflecta sentimentul ca el este vinovat. La fel se poate intampla si in lipsa unei constatari formale; este suficienta o motivatie care sa dea de gandit ca judecatorul considera ca partea interesata este vinovata [vezi, printre multe altele, Minelli, mentionata mai sus, § 37, si McHugo impotriva Elvetiei (dec.), nr. 55.705/00, 12 mai 2005].
40. In speta, Curtea constata ca dupa ce a casat hotararile instantelor inferioare, instantei de recurs ii revenea sa judece, in temeiul art. 38516 din CPP, circumstantele cauzei in fapt si in drept si a fost determinata sa studieze in ansamblul sau problema vinovatiei sau nevinovatiei. Pe de alta parte, aceasta a procedat la o noua analiza a probelor ce stateau la baza acuzatiei, fara a audia inca o data martorii si fara a il interoga pe reclamant. Aspectele pe care curtea a trebuit sa le analizeze pentru a se pronunta asupra recursului se refereau la vinovatia reclamantului si aveau, asadar, un caracter esentialmente faptic:
era vorba, intr-adevar, sa aprecieze daca reclamantul a comis infractiunile de fals si uz de fals si daca l-a agresat pe P.M.
41. Curtea de Apel constatase prescriptia raspunderii penale in temeiul art. 10 alin. 1 lit. g) din CPP dupa o noua analiza a probelor. Facand trimitere la probele ce fusesera administrate
mai inainte si in temeiul carora reclamantul fusese achitat, curtea a statuat in ceea ce priveste infractiunile de fals si uz de fals „ca rezulta in mod sigur” din probele deja administrate ca nu avusese loc o vanzare la licitatie. In ceea ce priveste capatul de acuzare referitor la lovire si vatamare, Curtea a apreciat ca tot din probele administrate rezulta ca reclamantul comisese infractiunea respectiva. In continuare, ea a incheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescriptie a raspunderii penale. In viziunea Curtii, aceasta motivare ar putea da impresia ca reclamantul a comis infractiunile pentru care a fost trimis in judecata (Adolf impotriva Austriei, 26 martie 1982, § 38, seria A nr. 49). Extrasul mentionat mai sus nu se limita la a descrie o „stare de suspiciune” sau un pronostic, el prezenta ca stabilite anumite fapte enuntate in rechizitoriu fara sa se fi stabilit un nou termen de judecata si fara ca instanta de apel sa se fi pronuntat cu privire la probele ce trebuiau administrate. Rezulta ca, prin inchiderea procedurii, Curtea de Apel a pus sub semnul intrebarii nevinovatia reclamantului, pronuntandu-se asupra vinovatiei sale in virtutea Codului penal (vezi, a contrario, McHugo, mentionata mai sus).
42. Mai mult chiar, facand acest lucru, Curtea de Apel a dispus ca reclamantul sa plateasca cheltuielile de judecata in temeiul art. 192 alin. 2 din CPP, conform caruia cheltuielile ar trebui suportate de partea al carei recurs a fost respins. In opinia Curtii, cele doua aspecte ale hotararii se dovedesc a fi nedisociabile (Minelli, mentionata mai sus, § 38). Intr-adevar,
daca reclamantul ar fi fost achitat, el nu ar fi putut fi obligat sa plateasca cheltuielile de judecata decat in cazul in care ar fi fost obligat sa repare prejudiciul [art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c) din CPP]. Sprijinindu-se pe argumentul Guvernului, conform caruia prescriptia inlatura raspunderea penala, dar nu inlatura caracterul penal al faptelor, Curtea constata ca hotararea cuprinde cu atat mai mult o constatare de vinovatie cu cat motivarea a determinat Curtea sa constate ca infractiunile au fost intr-adevar comise, dar ca a intervenit prescriptia raspunderii civile (vezi, a contrario, Nölkenbockhoff, mentionata mai sus, §§ 39—40, Englert, mentionata mai sus, §§ 39—40, si Adolf, mentionata mai sus, §§ 36—41). Pe de alta parte, constatarea vinovatiei reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv in cazul unei actiuni civile in despagubire a partii lezate, greseala constatata in penal avand autoritate de lucru judecat in fata instantei civile.
43. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 paragraful 2 din Conventie.

III. Asupra celorlalte pretinse incalcari
44. Prin scrisoarea din data de 16 aprilie 2007, reclamantul se plange ca, prin Decizia din 9 decembrie 2003, Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat asupra unei cereri facute direct in recursul in anulare si ca aceasta decizie a atras asupra sa consecinte patrimoniale importante.
45. Trebuie mentionat ca reclamantul a sesizat Curtea cu acest capat de cerere la data de 16 aprilie 2007, adica dupa mai mult de 6 luni de la Decizia din 9 decembrie 2003, care constituie, in speta, decizia interna definitiva in sensul art. 35 paragraful 1 din Conventie.
46. Rezulta ca acest capat de cerere este tardiv si trebuie respins in aplicarea art. 35 paragrafele 1 si 4 din Conventie. IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
47. Conform art. 41 din Conventie:
„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
48. Curtea observa ca reclamantul nu si-a prezentat cererile de reparatie echitabila in termenul acordat.

Pentru aceste motive,

In unanimitate,
Curtea
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe durata procedurii si prezumtia de
nevinovatie si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventie din cauza duratei excesive a procedurii;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 paragraful 2 din Conventie.
Intocmita in limba franceza, ulterior fiind comunicata in scris la data de 14 aprilie 2009, in conformitate cu art. 77
paragrafele 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier