Hotararea CEDO in Cauza Daniel si Niculina impotriva Romaniei

(Cererea nr. 2.367/04)

In Cauza Daniel si Niculina Georgescu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
presedinte, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecatori, si
Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 6 ianuarie 2009,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:


Procedura
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 2.367/04)
indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnul Daniel Georgescu si doamna Niculina Georgescu (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 13 octombrie 2003, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati de doamna L. Poenaru, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 10 decembrie 2007, presedintele Sectiei a treia a decis sa ii comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Conventie, acesta a decis, de asemenea, sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.


In Fapt
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantii s-au nascut in anul 1974 si, respectiv, in anul 1950 si locuiesc in Bucuresti.
5. In anul 1994, G.F. — tatal reclamantului si sotul reclamantei — i-a vandut lui P.M. un imobil pe care il mostenise de la parintii sai in anul 1977 si, respectiv, in anul 1993 si care era compus dintr-o casa cu 4 camere si un teren in suprafata de 290 m² , imobil situat in Bucuresti, str. Comarnic nr. 53. G.F. a decedat in anul 1997, reclamantii fiind mostenitorii sai legali.

A. Procedura privind anularea contractului de vanzarecumparare din anul 1994 si recursul in anulare formulat de procurorul general
6. La data de 17 februarie 1998, asistati de un avocat, reclamantii au introdus la judecatoria de sector din Bucuresti o actiune avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a certificatului de mostenitor eliberat in favoarea lui G.F. in anul 1993, precum si a contractului de vanzare-cumparare incheiat de acesta in anul 1994. Acestia invocau lipsa totala de discernamant a lui G.F., care suferise de schizofrenie paranoica timp de mai multi ani inainte de deces si care fusese, de altfel, spitalizat in mai multe randuri.
7. Prin Sentinta din data de 4 aprilie 2000, confirmata in ultima instanta prin Decizia definitiva din 21 mai 2001 a Curtii de Apel Bucuresti, judecatoria a admis partial actiunea reclamantilor si a anulat contractul de vanzare-cumparare din anul 1994. Intemeindu-se pe o expertiza psihiatrica si pe documentele din dosarul medical al lui G.F., instanta a constatat lipsa de discernamant sanctionata prin nulitatea contractului numai in ceea ce priveste perioada in care a fost semnat acesta, nu si referitor la perioada anterioara.
8. Sesizata cu un recurs in anulare formulat de procurorul general impotriva hotararilor mentionate mai sus, prin Decizia din data de 5 mai 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul respectiv si a respins actiunea reclamantilor ca neintemeiata, contractul litigios nefiind afectat de nulitate absoluta. Aceasta a retinut ca, daca in general lipsa de discernamant si, asadar, de consimtamant, era sanctionata prin nulitatea absoluta, doctrina si jurisprudenta au nuantat aceasta solutie de principiu, aplicand in anumite cazuri nulitatea relativa.
Aceasta era ipoteza contractului incheiat de o persoana care, asa cum este cazul in speta, desi lipsita de discernamant, nu fusese pusa sub tutela la cererea rudelor sale, conform prevederilor Codului familiei, pastrandu-si asadar capacitatea de exercitiu. In ceea ce priveste nulitatea relativa aplicabila in speta, aceasta nu fusese invocata de reclamanti si era in orice
caz prescrisa ca urmare a expirarii termenului legal de 3 ani. Pe de alta parte, Curtea Suprema a inlaturat afirmatiile procurorului general si a confirmat calitatea reclamantilor de mostenitori legali ai lui G.F.

B. Procedura incidenta referitoare la ridicarea interdictiei de vanzare a imobilului litigios si vanzarea ulterioara a imobilului catre terti
9. In cursul procedurii mentionate mai sus, la data de 25 februarie 1998, reclamantii au solicitat judecatoriei de sector din Bucuresti sa inscrie in cartea funciara interdictia de vanzare a imobilului in litigiu. Din Adresa din data de 14 ianuarie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti (paragraful 11 de mai jos) reiese ca cererea respectiva a fost admisa prin consemnarea unei „rezolutii” a instantei asupra cererii in cauza.
10. Prin Incheierea de sedinta din data de 2 iulie 1998, care mentiona ca „procedura a fost legal indeplinita” si ca hotararea pronuntata putea fi atacata cu apel, instanta a admis cererea lui P.M. de a ridica interdictia de vanzare, observand ca acesta din urma cunostea procedura de fond, aflata pe rol, si ca nu existau motive serioase pentru o astfel de interdictie. Pe baza acestei sentinte si a unui „certificat de sarcini al imobilului” eliberat la data de 1 iulie 1998 de grefa judecatoriei, la data de 3 iulie 1998, P.M. le-a vandut imobilul in cauza sotilor T. Conform afirmatiilor reclamantilor, ei nu au fost citati in aceasta procedura incidenta si nu au aflat decat mai tarziu, la data de 17 noiembrie 1998, despre vanzarea imobilului catre sotii T., incheierea de sedinta existand in dosarul de fond.
11. Reclamantii s-au adresat autoritatilor pentru a contesta modalitatea in care a fost ridicata interdictia de vanzare. Prin Adresa din data de 14 ianuarie 2002, N.C., judecator inspector de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, le-a raspuns reclamantilor ca „rezolutia” din 25 ianuarie 1998 nu avea un temei legal, ca „certificatul de sarcini” din 1 iulie 1998 indica existenta interdictiei la data respectiva, ca incheierea de sedinta din data de 2 iulie 1998 a fost pronuntata legal si ca partile interesate nu au introdus apel impotriva acestei sentinte, conform art. 336 din Codul de procedura civila (CPC). Reclamantii au sesizat parchetul cu o plangere penala impotriva lui P.M., pentru fals, si cu o alta plangere penala cu constituire de parte civila, pentru fals si abuz in serviciu, impotriva judecatorilor N.C. si A.D., aceasta din urma judecatoare fiind cea care a pronuntat incheierea de sedinta din data de 2 iulie 1998. Reclamantii nu 28 au informat Curtea despre solutionarea primei plangeri penale;
cea de-a doua a fost respinsa ca neintemeiata prin rezolutia de neincepere a urmaririi penale data la 14 decembrie 2002 de Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie.
12. Intr-o alta procedura, initiata de reclamanti la data de 24 ianuarie 2002 in contradictoriu cu sotii T., prin Sentinta din 5 septembrie 2003, Judecatoria Bucuresti a respins ca inadmisibila actiunea in anulare a contractului de vanzarecumparare a imobilului in litigiu din data de 3 iulie 1998, cu motivarea ca partile interesate nu au introdus-o impotriva tuturor partilor la contractul respectiv. Din dosar rezulta ca reclamantii nu au introdus apel impotriva acestei sentinte.

II. Dreptul si practica interne pertinente
13. Prevederile legale relevante, in vigoare la data evenimentelor, sunt descrise in hotararea SC Masinexportimport Industrial Group SA impotriva Romaniei (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005).
14. Art. 331—339 din Codul de procedura civila (CPC) reglementeaza procedurile civile necontencioase, si anume cele care nu urmaresc sa constate un drept impotriva unei persoane, ci care necesita interventia instantei in chestiuni legate de autorizatii judiciare sau de masuri legale de supraveghere ori de protectie. In cazul in care problema supusa instantei este legata de procedura contencioasa aflata pe rol, este competenta instanta deja sesizata cu cauza respectiva. Aceasta din urma verifica daca procedura are un caracter necontencios si pronunta o incheiere de sedinta, care poate fi atacata cu apel; termenul de apel curge de la data pronuntarii sau comunicarii hotararii. Pe de alta parte, apelul poate fi introdus de orice persoana interesata, chiar daca cererea nu a fost indreptata impotriva sa si chiar daca ea nu a fost citata in procedura (art. 336). Apelul si recursul impotriva hotararii respective sunt judecate in camera de consiliu.
CPC stabileste termenul general de apel la 15 zile. Art. 103 din CPC prevede ipoteza repunerii in termenul de recurs, in cazul in care partea face dovada ca a fost impiedicata „mai presus de vointa ei” sa exercite calea de recurs in cauza.
15. In ceea ce priveste problema valabilitatii contractului de vanzare-cumparare ulterior, referitor la un imobil dupa anularea contractului de vanzare-cumparare initial referitor la acelasi imobil, doctrina si jurisprudenta interna au considerat ca principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, care ar conduce la anularea tuturor contractelor consecutive primului, cunoaste o exceptie, intemeiata pe motive de echitate sociala, in cazul in care tertul care a dobandit imobilul in mod oneros a fost de buna-credinta (vezi, printre altele, D. Chirica, Contracte speciale, Lumina Lex, 1997, pp. 66—67, acest autor bazand aceasta solutie pe principiul error communis facit jus). Daca buna-credinta a tertului cumparator este prezumata pana la proba contrarie, exista totusi exemple de jurisprudenta interna in care, in functie de circumstantele speciale ale spetei, instantele
au anulat contracte de vanzare-cumparare ulterioare din cauza relei-credinte a tertilor si chiar au pus mai presus protectia persoanei lipsite de discernamant (si pusa sub interdictie) fata de cea a tertului cumparator (deciziile definitive din 7 septembrie si 15 octombrie 2001, pronuntate de Curtea de Apel Cluj si, respectiv, de Curtea de Apel Bucuresti).

In Drept
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie 16. Reclamantii sustin ca anularea sentintei definitive din data de 4 aprilie 2000 de catre Curtea Suprema de Justitie in urma unui recurs in anulare formulat de procurorul general a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice. Ei invoca art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
Art. 6 § 1
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...), care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)”

A. Asupra admisibilitatii
17. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
18. Recunoscand ca dreptul la un proces echitabil presupune si respectarea principiului securitatii raporturilor juridice si ca aceasta Curte a sanctionat deja reexaminarea de catre Curtea Suprema de Justitie a unei decizii definitive in urma unui recurs in anulare (Brumarescu impotriva Romaniei, [MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul subliniaza ca aceasta cale de atac a fost abrogata in anul 2003.
19. Reclamantii nu au comunicat observatii pe fondul acestui capat de cerere.
20. Curtea a solutionat in mai multe randuri cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de fata, in care a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie, din cauza rejudecarii, in urma unui recurs in anulare formulat de procurorul general, a solutiei date in mod definitiv unui litigiu (vezi, printre
altele, Brumarescu, mentionata mai sus, §§ 61, SC Masinexportimport Industrial Group SA, mentionata mai sus, § 32, si Piata Bazar Dorobanti SRL impotriva Romaniei, nr. 37.513/03, § 23, 4 octombrie 2007).
21. Dupa ce a analizat cauza de fata, Curtea considera ca Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument convingator care sa poata duce la o alta concluzie. In mod special, ea constata ca instanta suprema, sesizata de procurorul general, a reanalizat cauza si, printr-o interpretare diferita a principiilor de drept aplicabile in speta, a anulat, la data de 5 mai 2003, sentinta pronuntata la data de 4 aprilie 2000 si confirmata in ultima instanta prin Decizia din 21 mai 2001 a Curtii de Apel Bucuresti.
Sentinta respectiva constatase nulitatea contractului de vanzare-cumparare incheiat in anul 1994 intre G.F. si P.M.
22. Avand in vedere cele de mai sus si probele aflate la dosar, Curtea constata ca anularea de catre Curtea Suprema de Justitie a hotararilor mentionate mai sus a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice, aducand atingere dreptului reclamantilor la un proces echitabil.
23. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 24. Reclamantii sustin incalcarea dreptului acestora la respectarea bunurilor, cu motivarea ca admiterea recursului in anulare i-a lipsit de dreptul lor la mostenirea lui G.F. si, in mod special, a imobilului in litigiu. Ei invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”
25. Guvernul contesta ca a avut loc o ingerinta disproportionata in dreptul reclamantilor la respectarea bunurilor lor.
26. Avand in vedere legatura existenta intre acest capat de cerere si cel intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie mentionat mai sus, circumstantele spetei, precum si constatarea referitoare la incalcarea dreptului reclamantilor la securitatea drepturilor juridice (paragrafele 20—23 de mai sus), Curtea apreciaza ca trebuie sa declare prezentul capat de cerere admisibil, dar ca
nu este necesar sa analizeze separat daca, in speta, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Stancu impotriva Romaniei, nr. 30390/02, § 48, 29 aprilie 2008).
#PAGEBREAK#
III. Asupra celorlalte pretinse incalcari
27. Reclamantii se plang de inechitatea procedurii incidente referitoare la ridicarea interdictiei de vanzare in legatura cu imobilul in litigiu si, in special, de lipsa citarii in aceasta procedura, precum si de incalcarea dreptului la egalitate intre soti, avand in vedere afirmatiile Curtii Supreme referitoare la calitatea primului reclamant de copil si mostenitor al lui G.F. Ei invoca art. 6 § 1 din Conventie si art. 5 din Protocolul nr. 7.
28. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 § 1, presupunand chiar ca acest articol se poate aplica in speta datorita importantei procedurii incidente in discutie asupra realizarii dreptului civil ce facea obiectul procedurii pe fond aflate pe rol [vezi, mutatis mutandis, Markass Car Hire Ltd. Impotriva Ciprului (dec.), nr. 51.591/99, 23 octombrie 2001], Curtea observa ca reclamantii, care erau asistati de un avocat, nu au introdus apel impotriva incheierii de sedinta din 2 iulie 1998 dupa ce au aflat de existenta sa la data de 17 noiembrie 1998 si nu au solicitat sa fie repusi in termenul de apel (paragrafele 11 si 14 de mai sus). In ceea ce priveste al doilea capat de
cerere mentionat mai sus, acesta nu este sustinut in niciun mod, motivarea Deciziei din data de 5 mai 2003 nefacand sa reiasa nicio ingerinta in dreptul respectiv.
Rezulta ca aceasta parte a cererii trebuie respinsa ca inadmisibila pentru neepuizarea cailor de recurs si, respectiv, pentru lipsa vadita de temeinicie, in conformitate cu art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
29. Conform art. 41 din Conventie, „Atunci cand Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
30. Reclamantii solicita suma de 500.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-au suferit, suma ce reprezinta valoarea imobilului in litigiu estimata pe baza de anunturi imobiliare. Pe de alta parte, ei solicita si suma de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat prin suferintele datorate in
special admiterii de catre Curtea Suprema a recursului in anulare formulat de procurorul general.
31. Guvernul trimite un raport de expertiza ce evalueaza imobilul in litigiu la valoarea de 146.775 EUR. Considerand ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul moral pretins si incalcarea constatata, acesta apreciaza, in orice caz, ca suma solicitata cu acest titlu este excesiva.
32. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea considera ca reclamantii nu au demonstrat ca prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul incalcarii art. 6 § 1 pe care a constatat-o in speta.
33. Pe de alta parte, Curtea reaminteste ca, in caz de
incalcare a art. 6 din Conventie, aplicarea principiului restitutio in integrum presupune ca reclamantii sa fie pusi, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca nu ar fi avut loc incalcarea cerintelor acestei prevederi [Piersack impotriva Belgiei (art. 50), Hotararea din 26 octombrie 1984, § 12, seria A nr. 85].
34. Intr-o cauza similara in care a constatat numai incalcarea art. 6 § 1 mentionat mai sus, Curtea a constatat ca, prin calea de atac a revizuirii prevazute de art. 322 § 9 din CPC, dreptul roman permite restabilirea situatiei existente inainte de survenirea incalcarii constatate a art. 6. Ținand cont de rolul sau subsidiar, Curtea a apreciat ca reclamanta trebuie mai intai sa sesizeze instantele interne conform prevederilor mentionate mai sus (Sfrijan impotriva Romaniei, nr. 20.366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Avand in vedere circumstantele spetei, Curtea considera ca in cauza de fata se impune aceeasi abordare si ca cererea de daune materiale a reclamantilor trebuie respinsa.
35. In schimb, aceasta apreciaza ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral din cauza incalcarii principiului securitatii raporturilor juridice si, prin aceasta, a dreptului lor la un proces echitabil. Statuand in echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea ii aloca fiecarui reclamant suma de 3.000 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecata
36. Reclamantii nu au formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecata angajate in procedurile in fata instantelor interne sau in fata Curtii.

C. Dobanzi moratorii
37. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din Conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la anularea Sentintei definitive din data de 4 aprilie 2000 in urma unui recurs in anulare, si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie;
3. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca fiecarui reclamant, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), care va fi convertita in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii, pentru daune morale, plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.

Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 27 ianuarie 2009, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Josep Casadevall,
presedinte

Santiago Quesada,
grefier