Hotararea CEDO in Cauza Societatea Comerciala Sefer S.A. impotriva Romaniei

Cauza Societatea Comerciala „Sefer” — S.A. impotriva Romaniei
(Cererea nr. 27.784/04)

In Cauza Societatea Comerciala „Sefer” — S.A. impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Boštjan M. Zupanèiè,
presedinte, Corneliu Birsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:


Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 27.784/04) indreptata impotriva Romaniei, prin care o societate comerciala romana, Societatea Comerciala „Sefer” — S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 7 iunie 2004 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta este reprezentata de domnul S. Movila, administratorul sau. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, aceasta a hotarat sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In Fapt

I. Circumstantele cauzei
4. Societatea reclamanta este o societate comerciala romana infiintata in anul 1997, avand sediul social in localitatea Brazi.
5. La data de 26 iunie 1997, la o adunare generala extraordinara a actionarilor societatii „Petrobrazi” — S.A. (societatea P.), sucursala a Societatii Nationale a Petrolului (Petrom), s-a hotarat transferul unei parti din bunurile acestei societati, printre care un teren in suprafata de 2.562 m2 si constructiile aflate pe acest teren, in patrimoniul reclamantei, societate infiintata in anul 1997 prin sciziunea societatii P. Prin procesul-verbal intocmit la data de 4 septembrie 1997 s-a constatat transferul in discutie. In anul 1998, societatea reclamanta a fost privatizata.
6. Prin Sentinta din data de 30 aprilie 2002, camera insarcinata cu registrul funciar a Judecatoriei Ploiesti a admis actiunea reclamantei prin care se solicita inscrierea in registrul funciar a dreptului sau de proprietate asupra terenului in suprafata de 2.562 m2 si asupra constructiilor aferente.
7. La apelul societatii P., prin Decizia din data de 16 octombrie 2002, Tribunalul Prahova a modificat in parte sentinta mentionata mai sus in sensul ca a respins actiunea reclamantei cu privire la o parcela de 35,45 m2 din terenul in litigiu si din constructia aflata pe aceasta parcela. Instanta s-a bazat in special pe un titlu de proprietate al societatii P. din 5 ianuarie 2001 si pe o adresa a biroului administrativ de cadastru si cartografie din Prahova din 21 iunie 2002, care aprecia ca parcela in discutie nu facea parte din terenul la care era indreptatita reclamanta. Aceasta parcela era cunoscuta sub numele de „pavilion — intrare principala a barierei de pe drumul dintre Ploiesti si Brazi”.
8. Prin Decizia definitiva din data de 23 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiesti a admis recursul formulat de reclamanta si a confirmat temeinicia Sentintei din 30 aprilie 2002. Dupa ce a comparat titlurile de proprietate ale celor doua societati asupra parcelei in litigiu, Curtea de Apel Ploiesti a statuat ca din probele aflate la dosar, din procesele-verbale din 26 iunie si 4 septembrie 1997 si din documentele anexate reiesea ca titlul reclamantei prevala fata de cel din anul 2001 furnizat de societatea P. Curtea de Apel Ploiesti a mai adaugat ca societatea P. nu ceruse si nu furnizase un document cadastral pentru a dovedi ca parcela in litigiu nu facuse obiectul transferului de patrimoniu hotarat la data de 26 iunie 1997.
9. In urma recursului in anulare formulat de procurorul general al Romaniei in temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de procedura civila, prin Decizia din data de 16 decembrie 2003, Inalta Curte de Casatie si Justitie a casat Decizia din data de 23 aprilie 2003 mentionata mai sus si, pe fond, a respins actiunea reclamantei in ceea ce priveste parcela in litigiu in suprafata de 35,45 m2 si constructia aferenta. Admitand argumentele procurorului general intemeiate pe art. 10 alin. 2
din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe caile ferate romane si reorganizarea Societatii Nationale a Cailor Ferate Romane si pe art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca parcela si constructia aferenta aflate in litigiu faceau parte din infrastructura feroviara ce apartinea domeniului public al statului. Prin urmare, acestea nu puteau face obiectul unei inscrieri in registrul funciar ca proprietate a reclamantei. In plus, Inalta Curte de Casatie si Justitie a apreciat ca din dosar, in special din Adresa biroului administrativ de cadastru si cartografie Prahova din 21 iunie 2002 reiesea ca parcela in discutie nu facea parte din terenul in suprafata de 2.562 m2 cu privire la care reclamanta solicita inscrierea dreptului sau de proprietate.
10. Prin Decizia din 12 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins cererea in revizuire a reclamantei impotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2002 ca neintemeiata, pe motivul ca nu erau indeplinite conditiile prevazute de lege.

II. Dreptul intern pertinent

A. Codul de procedura civila
11. Articolele relevante din Codul de procedura civila prevad urmatoarele:
ARTICOLUL 330
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministrului Justitiei, poate ataca cu recurs in anulare, la Curtea Suprema de Justitie, hotararile judecatoresti irevocabile pentru urmatoarele motive:
1. cand instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti;
2. cand prin hotararea atacata s-a produs o incalcare esentiala a legii, ce a determinat o solutionare gresita a cauzei pe fond, ori aceasta hotarare este vadit netemeinica (...).”

ARTICOLUL 330¹
„In cazurile prevazute de art. 330 pct. 1 si 2, recursul in anulare se poate declara in termen de 1 an de la data cand hotararea judecatoreasca a ramas irevocabila.”
12. Aceste articole, astfel cum erau redactate la data evenimentelor, au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura civila.

B. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe caile ferate romane si reorganizarea Societatii Nationale a Cailor Ferate Romane
13. Articolul 10 din ordonanta, astfel cum era redactat la data Deciziei din 16 decembrie 2003 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, descrie elementele ce compun infrastructura feroviara publica, si anume caile ferate si trenurile aferente, constructiile destinate protejarii si supravegherii traficului feroviar, precum si alte instalatii aferente infrastructurii in discutie. Acest articol prevede ca o hotarare a guvernului trebuie sa precizeze concret elementele infrastructurii feroviare publice, celelalte elemente apartinand societatilor insarcinate cu gestionarea infrastructurii
feroviare.
C. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia
14. Articolul 3 din aceasta lege prevede ca domeniul public al statului, al judetelor si al municipiilor este constituit din bunurile prevazute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele care figureaza in anexa la legea in discutie, precum si din alte bunuri care, in temeiul legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, conform legii sau hotararilor consiliului judetean, respectiv local.

In Drept
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1
15. Reclamanta denunta o incalcare a dreptului sau la respectarea bunurilor sale din cauza anularii Deciziei definitive din 23 aprilie 2003 de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie in urma unui recurs in anulare formulat de procurorul general si invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilitatii
16. Guvernul sustine ca reclamanta nu avea un „bun” in sensul jurisprudentei Curtii (Kopecký impotriva Slovaciei [GC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004, si Broniowski impotriva Poloniei [GC], nr. 31.443/96, § 129, 22 iunie 2004). Acesta arata ca Hotararea din 16 decembrie 2003, admitand recursul in anulare, nu a lipsit-o de bunul sau, deoarece aceasta preciza, pe de o parte, ca infrastructura feroviara, inclusiv terenul in litigiu in suprafata de 35,45 m2 , facea parte din domeniul public al statului si, pe de alta parte, ca parcela de 35,45 m2 nu facea parte din terenul in suprafata de 2.562 m2 care a facut obiectul transferului de proprietate dintre societatea P. si reclamanta. Pe deasupra, Guvernul considera ca, in speta, este aplicabila jurisprudenta Curtii privind interpretarea si aplicarea dreptului intern de catre instantele interne, in lipsa oricarei urme de arbitrar (García Ruiz impotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, § 28, 21 ianuarie 1999, Kopp impotriva Elvetiei, nr. 23.224/94, § 59, 25 martie 1998, si Kopecký, mentionata mai sus, § 56).
17. Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Ea argumenteaza ca avea un „bun” recunoscut prin Decizia din data de 23 aprilie 2003, a carui posesie a pierdut-o in favoarea statului.
18. Curtea reaminteste ca un reclamant nu poate sustine o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in masura in care hotararile pe care le incrimineaza se refera la „bunurile” sale, in sensul acestei prevederi. De asemenea, ea constata ca, in conformitate cu jurisprudenta constanta a organelor Conventiei, notiunea de „bunuri” poate include atat „bunuri actuale”, cat si valori patrimoniale, inclusiv creante, in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o „speranta legitima” de a obtine exercitarea efectiva a unui drept de proprietate (Kopecký, mentionata mai sus, § 35).
19. Curtea observa ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului in litigiu fusese stabilit prin Decizia ramasa definitiva din data de 23 aprilie 2003, pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti in favoarea partii interesate. Ea constata ca dreptul astfel recunoscut nu era revocabil (vezi, à contrario, Blücher impotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 58.580/00, 4 august 2004).
Prin urmare, reclamanta era in mod incontestabil titulara unui „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumarescu impotriva Romaniei [GC], nr. 28.342/95, § 70, 28 octombrie 1999).
20. Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. In plus, ea constata ca el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
21. Guvernul nu contesta existenta unei ingerinte in dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. El considera ca ingerinta era justificata in ceea ce priveste art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce ea era prevazuta de lege la data procesului, urmarea un scop legitim, si anume corecta aplicare a legii, si era proportionala, avand in vedere suprafata foarte redusa a terenului in litigiu si faptul ca acesta era grevat de constructiile ce faceau parte din infrastructura feroviara.
22. Reclamanta considera ca privarea sa de libertate nu avea un temei legal si era disproportionata, decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie reprezentand o expropriere fara despagubire. De asemenea, reclamanta mai arata ca transferul bunului in discutie din patrimoniul sau in patrimoniul statului i-a impus o sarcina exorbitanta, in lipsa unei decizii administrative care sa prevada ca parcela in discutie apartine domeniului public si ca acest transfer nu se putea face fara o despagubire adecvata.
23. Curtea reaminteste ca prin Decizia din 23 aprilie 2003 a Curtii de Apel Ploiesti, care a confirmat in ultima instanta sentinta din data de 30 aprilie 2002 a Judecatoriei Ploiesti, reclamantei i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra terenului in litigiu. Ea considera ca anularea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie a deciziei definitive mentionate mai sus a avut ca efect lipsirea reclamantei de bunul sau, in sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, SC Masinexportimport
Industrial Group SA impotriva Romaniei, nr. 22.687/03, § 44, 1 decembrie 2005).
24. O lipsire de proprietate in sensul celei de-a doua norme se poate justifica numai daca demonstram in special ca a intervenit pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege. Pe deasupra, orice ingerinta in exercitarea dreptului de proprietate trebuie sa respecte criteriul de proportionalitate (Brumarescu, mentionata mai sus, §§ 73—74).
25. Presupunand chiar ca ingerinta in cauza a intervenit in conditiile prevazute de lege, si anume prevederile Codului de procedura civila ce reglementeaza recursul in anulare, si ca aceasta ar fi servit unei cauze de utilitate publica, Curtea considera ca, in speta, ca si in celelalte cauze similare cu cea de fata cu care a fost sesizata, justul echilibru a fost stricat si ca reclamanta a suportat o sarcina speciala si exorbitanta prin lipsirea de bunul ce ii fusese recunoscut prin Hotararea ramasa definitiva din data de 23 aprilie 2003, fara sa existe motive substantiale si imperioase. Curtea observa ca Guvernul invoca o eroare de drept a instantelor comune pentru a justifica ingerinta in dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. In acest sens, ea apreciaza ca faptul ca procurorul general, a carui parere a fost confirmata prin decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploiesti la finalul unei proceduri contradictorii si dupa epuizarea cailor de atac comune, nu poate justifica privarea unui bun dobandit in legalitate in urma unui litigiu civil solutionat in mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, SC Masinexportimport Industrial Group SA, mentionata mai sus, § 46).
26. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
27. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
28. Fara a oferi detalii, reclamanta solicita o reparatie echitabila pentru ingerinta suferita.
29. Guvernul arata ca reclamanta a solicitat la modul general acordarea unei reparatii echitabile, fara a-si exprima in mod explicit cererea in ceea ce priveste prejudiciul material sau prejudiciul moral. In plus, acesta considera ca o eventuala hotarare de condamnare ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral suferit de reclamanta.
30. Curtea constata ca, in baza art. 60 din Regulamentul sau, poate respinge in tot sau in parte o cerere de reparatie echitabila daca reclamantul nu a formulat o cerere specifica in acest sens si daca nu si-a formulat pretentiile, exprimate in cifre si defalcate pe rubrici si insotite de documentele justificative relevante, in termenul acordat pentru prezentarea observatiilor sale pe fond. Impreuna cu Guvernul, Curtea observa ca reclamanta nu si-a exprimat cererea in cifre.
31. Ținand cont de faptul ca reclamanta nu a furnizat elemente care sa ii permita sa evalueze un eventual prejudiciu material, Curtea considera ca nu este cazul sa ii aloce nicio suma in acest sens. In schimb, ea considera ca reclamanta a suferit un anumit prejudiciu moral. Statuand cu echitate, ea ii acorda suma de 2.000 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecata
32. Reclamanta nu solicita rambursarea cheltuielilor de judecata suportate in fata instantelor interne.
33. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care le-a solicitat. Prin urmare, in speta, Curtea nu ii acorda reclamantei nicio suma cu acest titlu.

C. Dobanzi moratorii
34. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,
In unanimitate,
Curtea
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantei, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 2.000 EUR (doua mii euro) ca daune morale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, suma ce va fi convertita in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobanda simpla, avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 7 februarie 2008, in aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Boštjan M. Zupanèiè,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier