Dati-le voie copiilor sa planga! Sau despre cat de importante sunt lacrimile mici sau mari

Exista desigur si o parte pozitiva a acestui ciudat fenomen: recunoasteti, fetelor, de cate ori nu ati scapat de o binemeritata amenda inscenand un plans magistral? Politistii sunt si ei oameni, desigur, si daca ii sperie ceva atunci acel ceva este o femeie care plange!

Tu ai curaj sa plangi in public?

Desi stim din proprie experienta cat de bine ne simtim un plans bun, uitam acest amanunt de fiecare data cand altcineva plange. Atunci intra in functiune ceva ce eu numesc interdictia sociala a plansului: acceptam mai degraba un om complet gol langa noi decat un om care plange. De ce procedam oare asa si ce efect are asupra felului in care ne crestem copiii?

Prima cautare pe google a “plansului in public” m-a suprins chiar si pe mine. Linkurile de pe prima pagina se refereau fie la “cum sa te abtii sa plangi in public”, fie relatau cu mult umor situatiile penibile in care s-au aflat cei care nu au stiut “cei zece pasi pentru a te abtine sa plangi” si au comis-o: au plans de fata cu alti oameni. Mi-a fost clar ca lucrurile sunt mai grave decat credeam: ce ne sperie atat de tare la plans incat am face orice sa il evitam, la noi, la ceilalti si, mai ales, la noi in prezenta celorlalti?

Lucrurile devin si mai clare atunci cand este vorba de copiii. Proba de foc pentru o tanara mama este capacitatea de a-si opri copilul din plans. Asteptarile noastre, ale celorlalti, dar si ale ei, ale mamei fata de ea insasi se leaga de idea ca mama este responsabila de plansul copilului si, daca este o mama buna, va reusi sa il opreasca. Daca totusi nu reuseste, sentimentele de vinovatie, furie, neputinta, anxietate se napadesc asupra ei si inevitabil ajunge la dureroasa concluzie: “Nu, nu sunt o mama buna!”

Dar este parintele cu adevarat responsabil de plansul copilului? Poate parintele sa stie de fiecare data DE CE plange copilul? De cate ori nu ati auzit o mama de bebelus la capatul puterilor, spunand “daca as intelege macar de ce plange…”

Plansul este un proces de vindecare, prin care se depaseste durerea

Psihologul Aletha Solter este unul din specialistii care s-au aplecat cu cel mai mare interes asupra plansului copiilor, iar concluziile ei par sa mearga contra a tot ceea ce am fost invatati ca inseamna un bun parinte. Un bun parinte stie sa ofere acel spatiu de confort si incredere unde copilul poate sa planga, fara ca parintele sa incerce sa il opreasca.

Ganditi-va, pentru un moment, la ce simtiti voi cand plangeti. Ceva v-a suparat cu siguranta, dar plansul nu este durere, plansul este tocmai procesul de a depasi durerea, cum bine ne spune Aletha Solter. Analize chimice au dovedit ca lacrimile contin hormonul stresului si daca stiinta nu va convinge, amintiti-va doar cum va simtiti voi dupa un plans bun: mult mai putin tensionate, nu-i asa?

Instinctul nostru de parinti si dragostea pentru copiii nostri ne face sa dorim lucruri nerezonabile, cum ar fi sa ii ferim pe copiii nostri de orice durere.

Desi stim ca acest lucru nu este numai imposibil, ci si contra-productiv pe termen lung, ne trezim in fiecare dimineata cu acest plan, rostit sau nerostit: sa ii protejam pe copiii nostri de orice ar putea sa ii faca sa sufere.

Dar suferinta apare, inevitabil: poate fi nasterea unui frate sau pierderea unei jucarii, poate fi o cearta cu cel mai bun prieten sau un genunchi julit. Mica sau mare, durerea apare. Si atunci noi, parintii ce facem? Incercand sa oprim suferinta, oprim de fapt tocmai procesul care il ajuta pe copil sa depaseasca durerea: plansul. “Nu plange, puisor, hai cu mama, sss! Hai, nu mai plange!”

Nu putem opri suferinta, dar incercam sa oprim plansul

Mamele sunt experte in a opri plansul copilului. Al copilului lor sau al copilului alteia. De la leganat si cantat, la descantec, tetine imbibate cu alcool sau chiar medicamente calmante, fiecare societate are metode specifice pentru a opri plansul copiilor. Printre mamele de bebelusi circula avertizari despre cat de periculos este plansul pentru copii. Mie, mama de baieti, mi s-a spus pe mai multe voci ca daca plange mai mult de cincisprezece minute asta ii va afecta organele genitale (?!).

Imi amintesc cum, pe la varsta de doua luni, bebelusul mi-a fost pur si simplu smuls din brate de o tanti binevoitoare de la o pensiune montana: “E sigur deochiat!” mi-a zis si a inceput sa il legene cu forta in timp ce ii soptea descantece. Era prima lui iesire la munte, mersesem mult cu masina, isi schimbase camera de dormit, erau multi oameni in jur, iata tot atatea motive pentru un bebelus de cateva luni sa fie nervos sau suprastimulat si, ca atare, sa planga…

De ce plang copiii?

Sunt doua categorii mari de motive pentru care plang copiii. Prima este cea pe care o recunoaste cu usurinta orice parinte: vrea sa manance, sa fie schimbat, vrea sa te joci cu el sau pur si simplu sa fie luat in brate. Dupa cateva saptamani de parintie, devenim experti in a diferentia cel putin cinci-sase tipuri de plans, fiecare adresandu-se unei anume nevoi. Si totusi, ramane plansul ACELA. Plansul acela care nu se opreste nici cu leganat, nici cu alaptat, nici cu cantat, nici cu tinut in brate. Acesta este plansul care pune parintii in dificultate. Acesta este plansul pe care e musai sa intelegem ca nu il putem opri. Ba mai mult, ca nu e folositor sa il oprim. Acesta este plansul pe care trebuie sa il acceptam, sa il ascultam asa cum asculti povestile triste ale unui prieten. Iar singurul fel in care iti poti ajuta copilul este sa il insotesti in procesul lui de vindecare, in plans. Ia-l in brate si lasa-l sa planga!

Asa cum nu incerci niciodata sa ii opresti rasul, nu ii opri nici plansul!

Ia-ma in brate si lasa-ma sa plang!

Cand mai cresc putin, si pe masura ce sunt opriti din plans tot mai des (si da, baietii sunt, din pacate, mult mai afectati de aceasta interdictie a plansului decat fetele), copiii incep sa planga “din nimic” sau sa ceara din ce in ce mai multe lucruri care noua ni se par absurde.
Vor sa manance din farfuria verde in loc de cea rosie si asta declanseaza o criza de plans. Vor biscuitele patrat si nu rotund si asta declanseaza o alta criza de plans. Parintii vad in asta dovada alintului si a rasfatului si opresc acest plans mult mai abrupt si lipsit de empatie decat o faceau pe vremea cand era bebelus. “Opreste-te, draga, chiar o sa-mi faci o scena pentru biscuitele asta patrat?”

"Ia uite-te la el cum plange, parca e sfarsitul lumii!"

Este desigur greu sa empatizezi ca suferinta copilului pentru un biscuite rotund sau patrat. Dar daca am lua in considerare posibilitatea ca altceva dureros i s-a intamplat copilului in decursul zilei si el nu a avut ocazia sa planga in acel moment? Poate copiii de la gradinita l-au exclus din unul din jocurile lor si el si-a inghitit lacrimile. “Nu e frumos sa plangi”, i s-a spus deja atat de des. Iar seara, cu parintii, acasa, a gasit spatiul si increderea pentru a-si spune oful si a varsa lacrimile nevarsate. Lacrimile lui nu sunt pentru biscuitele patrat, lacrimile lui spun: “Mami, mi-a fost dor de tine toata ziua!”, “Mami, de ce nu vor copiii sa se joace cu mine?”, “Mami, de ce nu mai e bunica cu noi?”, “Mami, mi-e frica!”, “Mami, ma simt atat de singur uneori!”, “Mami, si eu o sa mor?”

Mami, ia-ma in brate si lasa-ma sa plang!