40.000 de pași mai târziu. Povestea unui maraton

Ne-am regăsit, trei ore mai târziu, la finish, într-o explozie de îmbrățișări, pupături, râs și bucurie gălăgioasă. Felicitări, bravo, ești bine? Da. Și tu? Și eu, foarte.

- Tu știi că te iubesc? mi-a zis, înainte să mă mai întrebe orice altceva.
- Și eu!! Și eu!!

Am știut în clipa aia, încă o dată, de ce nu mă simt niciodată singură lângă ea, cum mi se întâmplă cu atâția alți oameni, mai ales alergători. Pentru că ne suntem aproape pur și simplu, legate de niște fire invizibile, fără să ne condiționăm prezența în viața celeilalte de rezultate, așteptări reciproce, întâlniri, telefoane constante sau comportamente dezirabile.

Simțim și înțelegem amândouă că, orice ni s-ar întâmpla într-o cursă ori în afara ei, cealaltă este acolo, lipsită de judecăți și așteptări.

- Ți-a ieșit? - o întreb.
- Da, m-am bucurat de fiecare pas. M-am și oprit să mănânc la km 20.

Ea, care nu se oprise niciodată într-o cursă, nici măcar pentru băut apă, pentru asta venise la Atena: să uite ceasul, să lase maratonul ăsta, al treilea, să o învețe alergarea fără încrâncenare. “Nu înțeleg cum poți alerga în genul ăsta de curse zâmbind cu gura până la urechi”, îmi zisese cu mult timp în urmă, când ne uitam la niște poze de la un semimaraton la care participaserăm amândouă, unde ea fusese surprinsă în mai toate fotografiile foarte încruntată. În ziua aia, la Atena, reușise și ea să râdă. Deci înțelesese. M-am bucurat cum m-aș fi bucurat pentru mine.

- Ție? m-a întrebat apoi.
- Cred că da.

Nu era nevoie să verific timpii oficiali, căci corelând câteva repere, devenise deja destul de limpede că ieșise sub 4 ore - conta prea puțin dacă cu o secundă sau cu cinci minute, aflasem ce era de aflat. Eu pentru asta venisem: să mă confrunt, pentru prima oară, și cu ceasul. Avusesem nevoie să las maratonul ăsta, al patrulea și cel mai greu dintre ele, căci era cel mai puțin plat dintre toate, să îmi arate că pot. Putusem. Mai mult și mai bine decât îndrăznisem să cred. Anca s-a bucurat și ea cu mine, sincer și întreg, ca și cum s-ar fi bucurat pentru ea.

Te gândești la multe lucruri într-o alergare și treci prin zeci de stări. Duminică, surprinzător pentru mine, nu mi-a fost frică și, deși alergam, pentru prima oară în trei ani, contratimp, n-am simțit presiunea secundelor așa cum îmi imaginasem că va fi. Abia mă împăcasem recent cu un adevăr banal: mai ai voie să încerci o dată sau de câte ori vrei, nu se termină nimic aici, la maratonul ăsta, nu e nimic ultimativ, ba chiar un drum nou abia începe.

Plus că știam că, și dacă n-ar fi ieșit așa cum îmi doream, la final n-o să fiu singură, căci acolo, în acel apăsător, dar temporar întuneric, o să fie cel puțin un om care înțelege și care o să mă țină de mână cât mi-aș fi contemplat limitele și neputința. Iar gândul ăsta m-a îmbrățișat mulți pași dintre ăia aproape 40.000 pe care îi faci într-o cursă ca asta.

Orice alergare foarte lungă te învață mereu, dacă o lași, ceva nou despre tine. Pe mine maratonul ăsta m-a făcut să înțeleg că e în regulă și să nu fac tot ce e greu de una singură, crezând că asta e datoria mea și singura cale. Nu e, nu trebuie să fie. E voie să fie și mai ușor, e voie să te bucuri de ajutor, dacă există oameni de la care îl poți primi sincer - asta nefăcând reușita de la final mai puțin valoroasă ori merituoasă.

Am crezut mult timp că ar fi mai simplu dacă am putea trăi fără oameni. Dar nu putem. De fapt, putem, dar câteodată e pustiu și fără rost. Duminică mi-am dat seama că există un timp pentru a fi singuri, asa cum există și un timp pentru a fi împreună cu alții. Și că niciunul nu îl exclude pe celălalt, ba chiar că avem nevoie să existăm ambivalent: și singuri, și alături de. Cred că mare parte din sensul și echilibrul nostru ca oameni vine și din cum știm și învățăm să alternăm timpii ăștia, chiar să-i suprapunem, într-un mod care să ne fie propriu și hrănitor nouă.

Pentru lecția asta, mulțumesc, Atena. Dar și mai mult, mulțumesc, Anca.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.