Editorial: De ce obligația de a da salariaților o parte din profitul firmei ar putea avea consecințe negative

Propunerea nu diferențiază între tipurile de companii

Prima - și probabil cea mai mare - problemă a propunerii legislative la care am făcut referire mai sus este că nu diferențiază între firme.

Practic, proiectul, dacă va fi adoptat în forma propusă acum, va obliga angajatorul ca, din profitul net realizat pentru un anumit exercițiu financiar anual, să le distribuie salariaților 7,5% din profitul net realizat (adică ce rămâne după deducerea din profit, dupa caz, a impozitului pe profit, a impozitului pe veniturile microintreprinderilor sau a impozitului specific).

După cum e clar, deja, nu contează că vobim de multinaționale, care sunt organizații sofisticate și notorii pentru exportarea profitului, pentru a evita plata impozitelor în locurile unde operează (chiar dacă se concentrează pe Statele Unite, cartea citată prezintă relevență strict pentru a arăta gradul de sofisticare cu care asemenea companii operează), sau de microîntreprinderi, de exemplu. 

Nu contează, de asemenea, dacă firma în cauză operează cu profit de mai mulți ani sau e în primul an, de la înființare, în care a generat profit. În această ipoteză, s-ar putea ca acel procent de 7,5%, de fapt, să reprezinte diferența dintre posibilitatea de a reînvesti profitul și a cumpăra utilaje și bunuri ce ar ajuta-o să devină mai competitivă și insuficiența fondurilor pentru a acoperi astfel de costuri. 

Astfel de politici, cum spuneam inițial, s-ar putea să fie bine-intenționate, însă trebuie gândite. O aplicare generală a obligației de mai sus, fără nicio diferențiere între tipurile de întrprinderi vizate, s-ar putea să creeze mai multe efecte negative decât benefice. 

Expunerea de motive atașată proiectului, în contextul celor menționate mai sus, este și ea deficitară. Este explicat faptul că participarea la profit este o practică în alte state din Uniunea Europeană (UE), însă fără a se preciza unde acest lucru este obligatoriu (pe la finalul explicațiilor din expunerea de motive este precizat că nu în toate statele UE astfel de scheme sunt obligatorii, însă nu este precizat, nici măcar procentual, în ce număr de state este acest lucru obligatoriu).

De altfel, nu este menționat nici de cât timp au fost folosite astfel de scheme de participare la profit a angajaților și nici care a fost experiența statelor respective cu astfel de aranjamente.

Toate aceste lucruri ar trebui să facă parte dintr-o propunere de lege cu impact economic important (cel puțin pentru firmele aflate la început), în special în ceea ce privește relațiile de muncă.

Până la urmă, este o diferență foarte mare între a lăsa o firmă să decidă pentru ea însăși dacă va împărți profitul angajaților (cum se poate întâmpla, acum, chiar dacă indirect, cu opțiunea de cumpărare a acțiunilor, de către angajați, la preț preferențial, în companii pe acțiuni) sau daca acest lucru este obligatoriu. Din nou, ideea din spatele unui mecanism obligatoriu de participare a angajaților la profit nu este deloc rea, însă problema apare în cazul implementării acesteia.

S-ar crea un dezechilibru în ceea ce privește alocarea riscului de afaceri, stabilit de Codul muncii 

Un alt efect care ar putea apărea și ar putea ridica probleme de menținere a echilibrului relațiilor de muncă poate fi identificat dacă mă refer la Codul muncii. Conform acestuia, salariatul are dreptul - indiferent de performanța economică a firmei - să primească un salariu minim și să beneficieze de anumite protecții, precum stabilitatea locului de muncă - de exemplu, concedierea, în teorie, nu poate fi făcută așa ușor. 

Logica unor astfel de prevederi e de a feri angajatul, pe cât posibil, de suportarea riscului economic inerent oricărei întreprinderi, transferându-l, aproape în totalitate, angajatorului. Acest lucru este și normal, pentru că există un echilibru - angajatorul, în schimb, beneficiază integral de profit și este liber să îi dea dispoziții, cu caracter obligatoriu, salariatului (respectând legislația muncii și contractul de muncă, bineînțeles).

Or, o prevedere precum cea din propunerea de lege analizată aici nu ar face decât să denatureze acest echilibru, în defavoarea angajatorului. Salariatul ar fi ferit, în continuare, de riscurile economice, dar ar beneficia, în virtutatea legii, de posibilitatea de a beneficia de efectele materializării șanselor de câștig (concretizate prin generarea de profit).

Nu mă refer, aici, la protecția salariatului, în general, care, pe bună dreptate, ar trebui să fie vastă și acesta ar trebui protejat, pe cât posibil, de riscuri și ar trebui să i se asigure - iarăși, pe cât posibil - protecție și stabilitate (inclusiv psihologică). Mă refer strict la partea economică, din perspectiva riscului afacerii.

În final, s-ar putea pune problema și din perspectiva respectului dreptului de proprietate (atât la nivel constituțional, cât și din perspectiva dreptului fundamental la respectul proprietății pe care România este obligată să îl respecte, din perspectiva tratatelor internaționale la care e parte, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului), ținând cont că profitul poate fi considerat un venit apt de asemenea protecție.

Bineînțeles, dreptul de proprietate nu este unul absolut și el poate fi limitat când există un scop legitim, măsura e necesară pentru atingerea acelui scop și se păstrează un echilibru între drept, în sine, și măsură. Nu voi mai face o analiză a măsurii propuse prin proiectul de lege, aici, am vrut doar să ridic problema, în special în cu privire la acele companii pentru care acel 7,5% ar putea fi, cu adevărat, important.

Atenție! Măsura nu se aplică, deocamdată. Pentru aceasta, e nevoie ca Parlamentul să o adopte, proiectul să fie promulgat de președintele țării și actul normativ să apară în Monitorul Oficial.