Cum asiguri îngrijire medicală în satele din România?

Din 2004 în România funcționează centrele de permanență care oferă îngrijire tuturor, indiferent de calitatea de asigurat. Scopul principal este de-a oferi îngrijire pe tot parcursul zilei, în principal în afara programului cabinetelor de medicină de familie. 

Centrele de permanență deservesc o nevoie clară, acută pe care cei care se regăsesc în afara centrelor metropolitane mari o resimt: lipsa îngrijirii medicale. În orașele mici mai sunt spitale, policlinice sau diverse cabinete, dar la sat situația devine dezolantă. 

Medicina de familie – primul contact cu sistemul medical – se află într-o perioadă ambiguă. Mai bine de 4.000 de medici de familie urmează să se pensioneze în următorii 5 ani (mai bine de o treime din totalul acestora). Practica medicală în rural sau în orașele mici devine mai neatractivă, iar spitale precum cel din Târgoviște a ajuns să pună anunțuri de angajare pe stâlpii din București.

Sistemul sanitar se confruntă cu o criză acută, iar pe fondul unor cheltuieli reduse cu serviciile, dar și a unor costuri accentuate cu medicamentele, statul român este pus la zid. Confruntându-se cu o problemă majoră a deficitului bugetar – 7%, dar și a unei neîncrederi populare majore, ce soluție are statul când vine vorba de sistemul sanitar?

În această ecuație nu mai este atât de ușor să cerem statului să crească cheltuielile cu sănătatea – deja printre cele mai reduse din Uniunea Europeană. Problema fundamentală rămâne lipsa accesului, numărul mare de morți prevenibile și tratabile (cele mai mari din UE) și ocuparea de paturi, aglomerarea sistemului de urgențe. 

Cu ajutorul unor rețele bine-integrate, dar și a unei educații pentru sănătate, sistemul nu ar mai fi aglomerat, iar cheltuielile pe pacient s-ar putea reduce. Până acolo însă, ce este de făcut?

Centrele de permanență și sănătatea în comunitate

Centrele de permanență reprezintă soluția la problemă: medicină în comunitate. De regulă se înființează în zonele mai puțin accesibile unde nu există unități ce primesc urgențele. Centrele servesc o nevoie acută în comunitățile mici, doar că numărul acestora este în continuare redus. În 2024, pe întregul teritoriul României erau 376 de astfel de centre, o creștere substanțială față de 249 în 2012.

Înființarea centrelor de permanență este un proces dificil ce necesită un minim de personal: 5 doctori și 7 asistenți medicali care să o gardă continuă. Cunoaștem problema personalului, dar în zonele mai puțin accesibil această devine și mai pronunțată. Medicii proaspăt-absolvenți doresc cu prioritate să rămână în orașele mari. Întoarcerea la rural sau în urbanul mic este o problemă cu care spitalele și unitățile clinice din teritoriu se confruntă. 

Chiar dacă în București, Cluj și Cluj sunt cel mai mulți medici la 100.000 de locuitori, numărul de centre de permanență este și printre cele mai scăzute. Într-adevăr există spitale în fiecare cartier, policlinici și cabinete specializate, dar conform legii pentru fiecare 25.000 de locuitori din urban, ar trebui să existe un centru de permanență. 

Bucureștiul are 1,83 milioane de locuitori conform ultimului recensământ și ar trebui să aibă cel puțin 73 de centre de permanență. Numărul de medici disponibili la 100.000 locuitori ar reprezenta, în teorie, un factor determinant în crearea acestor centre. În București și Cluj nici nu ar trebui să fie probleme, dar cumva Arad, Neamț, Gorj și Satu Mare – județe unde media de medici este mult mai mică – se descurcă mai bine decât capitala.

Indisponibilitatea personalului medical contribuie la adâncirea clivajelor din țară și la suprasolicitarea sistemului sanitar. Centrele de permanență, la fel precum este și cazul telemedicinii, reprezintă o intervenție scurtă, de moment, ce reduce presiunea pusă pe spitale. Pentru o durere de spate, o durere de cap, un consult într-un centru de permanență ar salva atât un pat în zona de urgențe, dar și resurse financiare.

Un raport recent al UNICEF arată că în niciun județ nu există o medie de-o consultanță pe oră în cadrul unui centru de permanență. Problema accesării reduse nu vine de la lipsa nevoii (printre cele mai nesănătoase populații din UE), ci din încrederea redusă în sistemul sanitar și lipsa de informare. Înființarea centrelor este și o chestiune care ține nu doar de resursa umană, dar și de calitatea medicinei publice. În fiecare județ există o direcție a sănătății publice (DSP), la nivel național acțiunea este coordonată de către Institutul Național de Sănătate Publică (INSP). Infrastructura există, avem organizațiile, dar mai departe depinde și de calitatea resursei umane.

Centrele de permanență se înființează în baza propunerii DSP-ului. Mai departe este nevoie de un acord prealabil al caselor de sănătate publică, al consiliilor locale, iar în cele din urmă al Ministerului. Lanțul este clar: pleacă din județ, se duce către local, iar apoi la național. Ministerul nu poate să vină să înființeze un centru de permanență peste noapte, chiar dacă toți cititorii AvocatNet i-ar scrie acum de nevoia acută.

DSP-ul trebuie să conștientizeze nevoia acestor centre, iar mai apoi să comunice cu autoritățile locale pentru a le înființa. Anumite zone, precum ar fi Vestul țării excelează, mai ales în Bihor, Timișoara, Arad sau Satu Mare, în timp ce sudul României rămâne în urmă.

Dintr-un total de 376 de centre de permanență, 133 se află în urban, iar  243 în mediul rural. Distribuția pe județe este inegală, astfel încât zone precum Brașov, Cluj sau Mureș care au un număr ridicat de medici raportat la populația rezidentă, depind de foarte puține centre de permanență.

La polul opus se află județe precum Timișoara, Bihor, Iași sau Arad. În timp ce în București sunt trei centre de permanență, în Bihor sunt 32. Decizia de înființare vine de la Direcția de Sănătate Publică și se face conform legii:

• În rural, unde sunt minim 5.000 de locuitori sau în zonele greu accesibile se înființează un centru de permanență.
• În urban, pentru fiecare 25.000 de locuitori se înființează câte un centru.

Cadrul legal există, doar că problema rămâne disponibilitatea și dorința de-a lucra într-un astfel de centru. Din punct de vedere financiar sunt atractive, medicii fiind plătiți la oră indiferent dacă vin sau nu pacienți. În momentul de față, în niciun județ nu a existat în medie un pacient pe oră. Tariful este standard de 40 lei/oră, iar dacă centrul se află în spațiul în care medicul are cabinetul de medicină de familie, primește un bonus de 50%.

Bani sunt, doar că lipsa atenției asupra medicinei de prevenție a dus la neglijarea acestor centre. În 2024 sunt cu 50% mai mult decât erau în 2012, doar că problema accesului la medicină rămâne pregnantă în țara cu cel mai mare număr de decese prevenibile și tratabile.

Pe fondul unui deficit crescut, dar și a unei crize de îngrijire în sistemul de sănătate, nevoia decentralizării îngrijirii rămâne pregnantă. Prin decentralizare nu mă refer la trecerea spitalelor în sarcina administrațiilor publice ceea ce-a dus la un eșec în dezvoltarea de spitale regionale. Decentralizarea să fie în procesul medical, de la prima consultație, până la internare dacă este nevoie. Centrele de permanență oferă această verigă lipsă care ar rezolva problema penuriei de personal din anumite zone, dar ar și oferi îngrijirea necesară. Astfel, urgențele rămân urgențe, iar fiecare om care ar nevoie de o pastilă pentru o migrenă, se poate duce la acest centru.

Totuși, elefantul din cameră rămâne: de unde personalul medical? Cum aduci oamenii înapoi în sate și orașe mici când până și spitale precum cel din Târgoviște se chinuie să aducă personal?