Pauzele și repausurile zilnice și săptămânale – respirația necesară în ritmul muncii

• Pauza de masă este obligatorie când programul depășește 6 ore, nu se include în timpul de muncă și nu este plătită, dar părțile pot negocia alte condiții prin contracte colective sau regulamente interne.
• Repausul zilnic între două zile de muncă trebuie să fie de minimum 12 ore consecutive, cu excepția muncii în schimburi unde poate fi redus la 8 ore, respectând limitele săptămânale de muncă.
• Repausul săptămânal trebuie să fie de cel puțin 48 de ore consecutive, acordat de regulă sâmbăta și duminica, cu posibilitatea de a fi acordat în alte zile în anumite domenii.
• Pauzele și repausurile sunt reglementate de Codul muncii pentru a asigura refacerea capacității de muncă, existând reguli specifice pentru tinerii sub 18 ani și pentru activități speciale.

După ce am discutat, zilele trecute, despre durata muncii (normală, suplimentară, de noapte), este la fel de important să analizăm și cealaltă față a monedei: timpul de odihnă. 

Pauza de masă și alte pauze în timpul programului

Pentru a întrerupe continuitatea efortului pe parcursul unei zile de lucru, legea prevede dreptul la pauze:

• Pauza de masă: Conform art. 134 alin (1) din Codul muncii, în cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 6 ore, salariații au dreptul la pauză de masă. Condițiile specifice de acordare (durata exactă, momentul zilei) se stabilesc, prin negociere, în  contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern, întocmit în urma consultării colective a lucrătorilor. 
  • Un aspect esențial, stipulat la art. 134 alin (3), este că, de regulă, pauza de masă nu se include în durata normală a timpului de muncă și, implicit, nu este plătită. 
  • Există însă posibilitatea ca prin contractul colectiv sau regulamentul intern să se dispună altfel, părțile având astfel o totală libertate de negociere/consultare pentru alegerea variantei optime fiecărei unități sau fiecărui sector de negociere colectivă. 
  • Pentru tinerii sub 18 ani, regula este mai protectivă: pauza de masă este de cel puțin 30 de minute și se acordă dacă durata zilnică a muncii depășește 4 ore și jumătate (art134 alin 3).   
• Alte pauze specifice: Pe lângă pauza de masă, legislația specifică anumitor domenii sau tipuri de activități poate impune acordarea altor pauze. Un exemplu frecvent este cel al lucrului la calculator (monitor cu vizualizare de date), unde legislația privind securitatea și sănătatea în muncă (HG nr. 1028/2006) prevede dreptul la pauze sau schimbări de activitate pentru a reduce suprasolicitarea vizuală și musculo-scheletică. „Angajatorul trebuie să planifice sarcinile lucrătorului astfel încât folosirea zilnica a ecranului de vizualizare să fie întreruptă periodic prin pauze sau schimbări de activitate, care să reducă suprasolicitarea în fața ecranului de vizualizare.” Durata și frecvența acestora se stabilesc, de asemenea, prin regulamente interne sau contracte colective.

Repausul zilnic – odihna între două zile de muncă

Pentru a asigura refacerea fizică și psihică între două zile consecutive de lucru, legea impune o perioadă minimă de odihnă neîntreruptă. Conform art. 135 alin (1), salariații au dreptul la un repaus între sfârșitul programului dintr-o zi și începutul programului din ziua următoare care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive.

Există o excepție pentru munca în schimburi (art. 135 alin 2): în acest caz, repausul zilnic nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi. 

Această excepție, care permite un repaus zilnic redus la minimum 8 ore pentru munca în schimburi, este însă strict încadrată de celelalte limite legale ale timpului de muncă, demonstrând grija legiuitorului privind prevenirea abuzurilor. 

Chiar dacă intervalul de odihnă între două schimburi poate fi, punctual, mai scurt (permițând, de exemplu, rotația schimburilor), angajatorul trebuie să respecte în continuare durata normală a timpului de muncă săptămânal (maximum 40 de ore, conform art. 112). 

Mai mult, trebuie respectată durata maximă legală a timpului de muncă săptămânal, incluzând orele suplimentare (care, așa cum am discutat în Partea a II-a, necesită acordul salariatului și sunt limitate), aceasta neputând depăși, în medie, 48 de ore pe o perioadă de referință (conform art. 114).

Prin urmare, deși flexibilitatea este permisă pentru organizarea specifică a muncii în schimburi, legiuitorul s-a asigurat că această excepție punctuală privind repausul zilnic nu poate conduce la o supraîncărcare generală a salariatului. 

Reducerea repausului într-o anumită zi trebuie, practic, să fie compensată prin organizarea programului în ansamblu (pe parcursul săptămânii sau al perioadei de referință de 7 zile calendaristice), astfel încât limitele maxime ale timpului de muncă total să nu fie depășite. 

Sistemul este gândit ca un întreg, protejând salariatul chiar și atunci când permite flexibilități operaționale angajatorului.

Repausul săptămânal – odihna la final de săptămână

Pe lângă odihna zilnică, salariații au dreptul și la o perioadă mai lungă de repaus în fiecare săptămână, iar art. 137 alin (1) din Cod stabilește regula generală: repausul săptămânal este de cel puțin 48 de ore consecutive, acordate, de regulă, sâmbăta și duminica.

În situațiile în care acordarea repausului sâmbăta și duminica ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității unității (ex: unități sanitare, alimentație publică, unități cu foc continuu etc.), art. 137 alin (2) permite ca repausul săptămânal să fie acordat în alte două zile consecutive pe parcursul săptămânii. Indiferent de zilele alese, salariatul trebuie să beneficieze de cele 48 de ore consecutive de repaus săptămânal, distinct de repausul zilnic, dar și de un spor negociat conform art. 137 alin (3).

În situații de excepție bine justificate, art. 137 alin (4) permite ca zilele de repaus săptămânal să fie acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, însă doar cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților. 

Chiar și în acest caz, salariatul trebuie să beneficieze de repausul minim zilnic.   

Dacă, din motive obiective, repausul săptămânal este suspendat și salariatul lucrează în aceste zile, angajatorul este obligat să acorde un spor dublu pentru munca suplimentară, pentru că astfel a fost depășit timpul săptămânal maxim de muncă (stabilit prin contractul colectiv sau individual) și, de preferință, să compenseze cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile. 

Pauzele regulate și respectarea perioadelor de repaus zilnic și săptămânal sunt vitale pentru menținerea sănătății, siguranței și eficienței la locul de muncă. 

Aceste drepturi asigură refacerea necesară și contribuie la un echilibru corect între viața profesională și cea personală.

Merită să citești și:

• Cei ce lucrează peste șase ore pe zi au dreptul la pauză de masă și nu pot renunța la acest drept. Pauza poate ajunge să fie inclusă în timpul de lucru ca rezultat al negocierii
• Pauzele lungi și dese: Angajatorul le-a dat de ales lucrătorilor între pauza de masă și cele de țigară
• CJUE: Angajatorii n-au voie să includă repausul zilnic în cel săptămânal, indiferent despre ce situație vorbim
• Când timpul de muncă înseamnă 24 de ore încontinuu și un salariu plătit „pe bilețel”
• Când angajatorul uită de repausul săptămânal, uită și că munca în plus se plătește mult mai scump
• Respectarea repausului zilnic, mai mult decât o obligație legală. De ce programul de muncă de 12 ore nu este sustenabil pe termen lung, chiar și cu mai multe zile libere pe săptămână