Subsolul (ne)demnității în muncă. Când scuza „nu sunt bani” inundă securitatea și sănătatea la locul de muncă

Cazul, expus recent într-un material Recorder, nu este, din păcate, o excepție, ci mai degrabă un simptom flagrant al unei maladii cronice care afectează cultura relațiilor de muncă din România, în special în sectorul public: superficialitatea cu care sunt tratate normele de securitate și sănătate în muncă (SSM) și scuza universală, aproape pavloviană, a lipsei de fonduri.

Atitudinea managerului spitalului, care, conform relatărilor, recunoaște problema, dar consideră că „nu e atât de gravă” și nu știe când o va rezolva, este emblematică pentru o mentalitate managerială defectuoasă, care plasează obligațiile legale fundamentale într-un plan secundar, undeva după alte priorități, posibil mai vizibile sau mai profitabile politic.

Orice discuție despre condițiile de la locul de muncă în România trebuie să aibă ca reper HG nr. 1091/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru locul de muncă. Acest act normativ nu este un ghid de bune practici facultative, ci un act cu caracter imperativ, care transpune în legislația națională Directiva europeană nr. 89/654/CEE. Așadar, vorbim despre un standard european, nu despre vreo invenție birocratică locală.

Hotărârea definește locul de muncă drept spațiul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii (unității), „inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii (unității) la care lucrătorul are acces în cadrul desfășurării activității”. Vestiarele, grupurile sanitare, camerele de odihnă sunt, fără echivoc, parte integrantă a locului de muncă și trebuie să respecte cerințele minime de SSM.

Să analizăm punctual situația de la spital prin prisma anexelor la HG 1091/2006:

• Vestiarele și dulapurile pentru îmbrăcăminte: 

Legea este de o claritate dezarmantă: angajatorul trebuie să pună la dispoziție „vestiare corespunzătoare” atunci când salariații poartă îmbrăcăminte de lucru specială. Acestea trebuie să fie „ușor accesibile, să aibă o capacitate suficientă și să fie prevăzute cu scaune”. 

Mai mult, textul de lege anticipează situații precum cea de față: „Dacă este cazul (de exemplu, existența substanțelor periculoase, umiditate, murdărie), dulapurile pentru îmbrăcămintea de lucru trebuie să fie separate de cele pentru vestimentația și efectele personale.” Un vestiar inundat, situat la subsol, încalcă flagrant nu doar litera, ci și spiritul acestei norme.

• Pardoseli, pereți și plafoane

Pardoselile trebuie să fie „lipsite de... găuri”, „stabile și nealunecoase”. Suprafețele pereților și plafoanelor trebuie „curățate și renovate pentru a se obține condiții de igienă corespunzătoare.” 

Un tavan care „stă să se prăbușească” și pereți scorojiți și plini de igrasie nu sunt doar detalii estetice neplăcute, ci pericole iminente și focare de infecție, cu atât mai mult într-un spital.

• Ventilație, temperatură și igienă

Un subsol inundat ridică probleme grave de ventilație (risc de mucegaiuri și spori), de temperatură (care trebuie să fie „adecvată organismului uman”) și de igienă generală. Scurgerile de la conductele de canalizare transformă un disconfort într-un risc biologic direct pentru sănătatea personalului (posibil și a pacienților!).

Acestea nu sunt cerințe de lux, ci condiții minime, fundamentale, sub care niciun angajator, public sau privat, nu are dreptul să coboare.

Demontarea mitului „nu sunt bani” 

Ajungem, astfel, la argumentul suprem al indiferenței manageriale, la acel „nu sunt bani”. Această afirmație, deși poate reflecta o realitate bugetară dificilă, este complet irelevantă din punct de vedere juridic și profund imorală din punct de vedere uman.

Niciun considerent economic, bugetar sau financiar nu poate justifica și exonera un angajator de la îndeplinirea obligațiilor minime legale de SSM. 

Legea nu prevede excepții pentru angajatorii cu dificultăți financiare, iar costurile pentru asigurarea unui mediu de lucru decent nu sunt opționale, ci fac parte din costurile de funcționare, la fel ca salariile, utilitățile sau materiile prime. 

A invoca lipsa banilor este o falsă problemă. Adevărata problemă este cea a prioritizării. Managerul spitalului a decis, la un moment dat, mutarea vestiarelor la subsol. A avut, deci, resurse (umane, logistice) pentru a implementa o decizie deloc bună (ca să nu spunem direct proastă), însă nu a mai găsit resurse pentru a se asigura că noua locație respectă legea. 

Aceasta nu este o problemă de finanțe, ci una de competență și de respect față de propriii angajați și față de lege.

Pe termen lung, costurile non-conformării sunt infinit mai mari: vorbim de costuri ce țin de forța de muncă - boli profesionale, accidente, demotivare și epuizare a personalului - , de costuri legale - eventualele sancțiuni din partea Inspecției Muncii sau a Direcției de Sănătate Publică (dacă nu ar exista și în această zonă probleme sistemice!), de procese în instanță ș.a.m.d. - , dar și de costuri de imagine - pierderea încrederii publice, a încrederii pacienților, chestiuni esențiale pentru o unitate medicală.

Ce este de făcut?

Soluția nu stă în ridicarea neputincioasă din umeri. Lucrătorii afectați, prin reprezentanții lor (sindicate, reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul SSM) sau chiar direct, au datoria și dreptul de a sesiza Inspecția Munci și Direcția de Sănătate Publică. Aceste instituții au pârghiile legale (pe care trebuie să le și utilizeze!) pentru a constata neregulile și a obliga angajatorul să ia măsuri imediate.

În final, cazul vestiarului de la subsol transcende problema unor țevi sparte. El vorbește despre demnitate - despre demnitatea medicului, a asistentei, a infirmierului, care, după ce au grijă de pacienți în condiții de stres, sunt obligați să pășească în insalubritate. 

O societate care își tratează astfel salvatorii este o societate care are probleme grave de respect de sine. Iar un management care tolerează astfel de condiții demonstrează nu doar o lipsă de resurse financiare, ci, mai grav, o falimentară lipsă de respect și de viziune.