avocatnet.ro 
Munca la negru sau „la gri” nu este doar o problemă de fiscalitate, ci una cu rădăcini adânci în țesutul social: subminează protecția socială a lucrătorilor, creează concurență neloială pentru angajatorii corecți și erodează încrederea în instituțiile statului.
Declarațiile de intenție, oricât de ferme ar suna ele, trebuie însă probate de fapte. Iar atunci când analizăm faptele, imaginea devine brusc mai puțin plăcută și mult mai birocratică. Un exemplu flagrant este soarta unei măsuri legislative menite să ofere inspectorilor de muncă un instrument redutabil, suspendarea activității la punctul de lucru unde se constată muncă nedeclarată.
Cronica unei măsuri neaplicate
În august 2017, prin OUG nr. 53/2017, Codul muncii a fost modificat. Pe lângă majorarea amenzilor, legiuitorul a introdus la art. 260 alin. (4) o sancțiune complementară extrem de puternică: în cazul depistării unor forme de muncă nedeclarată, inspectorul de muncă putea dispune măsura sistării activității locului de muncă organizat. Angajatorul putea relua activitatea doar după ce achita amenda și remedia integral deficiențele (încheia contracte de muncă, le înregistra în registrul electronic și plătea contribuțiile sociale aferente).
Această măsură lovea direct în capacitatea operațională a angajatorului care încălca legea, transformând amenda dintr-un simplu „cost de funcționare” într-o consecință imediată și dureroasă. Era un semnal clar că statul nu mai tolerează astfel de practici.
Pentru a deveni însă aplicabilă, legea impunea elaborarea unei proceduri de către Inspecția Muncii, care trebuia aprobată prin ordin de ministru. Și aici începe povestea incoerenței instituționale.
Potrivit unui răspuns oficial al Ministerului Muncii, Inspecția Muncii și-a făcut treaba. A elaborat o propunere de procedură și a transmis-o ministerului încă din octombrie 2017. De atunci, însă, procedura zace în sertare.
Pandemia, pretextul convenabil pentru o inacțiune de durată
Întrebat de ce, după atâția ani, măsura nu este încă operațională, ministerul invocă un argument surprinzător: contextul economic generat de pandemia COVID-19. Se consideră că sistarea activității ar fi fost o măsură „disproporționată”, afectând ceilalți salariați și generând „efecte economice negative în lanț”.
Argumentul este nu doar șubred, ci și anacronic. Propunerea de procedură a fost înaintată la finalul lui 2017. Pandemia a debutat în 2020. Ce s-a întâmplat în 2018 și 2019? De ce nu a fost aprobată procedura în acei ani de creștere economică, când nimeni nu anticipa o criză sanitară globală? Invocarea pandemiei pare mai degrabă o încercare de a masca o lipsă de voință politică și administrativă cronică.
Mai mult, pandemia a trecut. Contextul economic s-a schimbat. Însă procedura nu numai că nu este aprobată, ci se întâmplă ceva mult mai grav.
De la neaplicare la abrogare: un pas uriaș înapoi
Cea mai alarmantă dezvăluire din răspunsul Ministerului este aceasta: „Din aceste considerente, Inspecția Muncii a transmis o propunere de abrogare a alin. (4)-(6) ale art. 260 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii”.
Așadar, în loc să operaționalizeze un instrument legal votat de Parlament, autoritățile propun, pe furiș și fără nicio consultare publică sau cu partenerii sociali, eliminarea lui completă. Logica este greu de înțeles: pentru că nu am fost în stare sau nu am dorit să aplicăm o lege timp de aproape un deceniu, mai bine o ștergem cu totul.
Această intenție trădează principiile fundamentale ale dialogului social, consacrate atât de Constituția României, cât și de Convențiile Organizației Internaționale a Muncii. Art. 260 alin. (4) prevedea explicit că procedura de sistare se elaborează „după consultarea prealabilă a confederațiilor sindicale și patronale reprezentative la nivel național”. A propune abrogarea textului fără o consultare similară este o sfidare la adresa partenerilor sociali și un act de netransparență.
Statul are o obligație fundamentală, derivată din documente internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului și tratatele și directivele europene, de a asigura condiții de muncă juste și echitabile și de a proteja drepturile lucrătorilor. Abandonarea unor pârghii esențiale în combaterea muncii nedeclarate contravine direct acestei obligații.
În final, rămânem cu o întrebare legitimă: este combaterea muncii nedeclarate o prioritate reală sau doar un slogan bun de inserat în rapoarte și comunicate de presă?
Faptele, din păcate, par să indice a doua variantă.