Media Intră în comunitate
avocatnet.ro explicăm legislația
Caută (ex. salariu minim) 491 soluții astăzi
Forum Activitate justitiarul3

Activitate justitiarul3

Poem pentru o tară...

Am scris acest poem pentru o tară;
Și democrată... dar și membră UE...
Pamflet, la lecturare, de-o să pară,
Eu știu ce-am scris și garantez că nu e.

În tara asta a venit momentul
Ca tot ce mișcă, zboară sau tușește,
Să hotărască numai parlamentul...
Fiind singură putere ce gândește.

Noi i-am ales și tot noi i-am votat,
Ei hotărăsc când ninge și când plouă,
Având în dreptul lor câte-un mandat.
O bună parte, au... și câte două.

Cum nu-ntelegeti ? dați-mi un moment
Să vă explic, nu-i nici o cacialma,
Pe unul l-au primit din parlament,
Iar altul e trimis de DNA.

Și-au luat sintagma, “dinte pentru dinte”
(Că astia sunt... și-atâta știu băieții)
Și c-am pe tot ce scrie pesedinte
E luat și dat cu el de toți pereții.

Iar prim ministrul, ce mai tura vura,
Nici înclinare nu e... nici prestanță,
Dar când e vorba să deschidă gura
Nu mai încape-n el de arogantă.

Ar vrea ca de la Tisa pân’-la Nistru
Și de la cuiul hărții la Danubiu,
Să știe toți că el e prim ministru
Încât să nu mai fie niciun dubiu.

Mai vrea să știm, c-atâta-nvățătură
Și-atâtea masterate la un loc,
(E vorba lui și nu i-o luăm din gură)
N-avea nici Titulescu și nici Boc.

Dar rele voci... o spun, firar să fie,
Că n-o să stea pe loc cu-nvățătura,
Își ia și masteratul pe prostie,
Să justifice... tot ce-i toacă gura.
Singur

să porti
singurătatea
durerea ei tăcută
prin miile de gânduri
prin zile fără soare
s-auzi țipând tăcerea
din liniștea ei mută
fără să simți
cum timpul
te macină... și doare
când somnul ți-e pierdut
prin umbre
nopți de-a rândul
și cerul greu
se lasă
pe umeri tăi goi
ascuns în resemnare
împacă-te cu gândul...
mai grea-i singurătatea
când singur... ești în doi
Drumuri…

M-am născut înainte ca eu să exist…
Când pe lume, veniri, nu erau fără rost,
Doar în pântecul ei am găsit adăpost.
Am venit, din păcat, ca un fluture trist.

Drumul meu, fără zbor, doar un mers chinuit,
Îngrădit doar cu spini, fără urmă de flori,
Dimineți fără nopți… dimineți fără zori,
Doar cu pasu’-mi mărunt l-am urmat neclintit.

Și de-acolo de sus, ca un grai demiurg,
Un îndemn nerostit peste gânduri căzut,
Călăuză și zbor peste mine-au trecut,
Cum iertări de păcat, peste suflete curg.
Destăinuire

Nu-mi spune… știu
Am fost acolo
La marginea gândului tău
Știu fiecare cuvânt…
Și gesturile
Tăcutele taine din ochii tăi
Am văzut visele
Multe le-am visat amândoi
Și gânduri…
Semănau leit
Ți-am recunoscut tăcerile
Le știam pe de rost
Aproape destrămate
Lafel că ale mele
Și eu te iubesc
Împăcat, în păcat…

terapie cu povești

Cic-a fost mai demult, cum o spune cuvântul,
Când doar regi și-împărați stăpâneau tot pământul.
Între ei… împărat, cum cuvântul o știe,
Jumatat-de pământ îi era-împărăție.

Și cum toate se strâng, deseori, la un loc,
Mai avea împăratul și o fata, boboc,
Numai bună-ntre soare și lună să steie,
Că nici scribii regești nu-ndrazneau s-o-încondeie.

Dar cum lumea e prinsă de bune și rele,
Cât ai fi de-împărat… tot te cată belele.
La așa-împărăție, cât e lumea de lată,
S-au trezit într-o zi la palat, fără fată.

Uni spun că un smeu ar fi fost cu pricina,
Când prințesa ieșea să privească gradina.
Dar nu toți cred în zmei, ei ziceau, dimpotrivă,
Că vreun prinț ar fi luat-o și-o ține captivă.

Vestitorii porniți din iscoadă-n iscoadă
Străbăteau prin regat, să audă, să vadă,
Poate doar s-o găsi cineva că să știe…
Fără ea, la palat, n-a mai fost bucurie.

Și când toate păreau, resemnare a sorții
Noaptea fu spintecată de răsunetul porții
Spre palat se-ndreptau sub sclipirea de lună
Un slujbaș zdrențăros cu prințesa de mână

O găsise-într-un câmp plin cu iarbă și flori
Când sclipește pe cer prima rază din zori
Sub răcoarea de lună și arșița din soare
A dormit zile-n sir… mirosise o floare.

N-am să spun bucuria ce prinsese palatul
Din zgârcit cum era s-a schimbat împăratul
Și întreaga suflare-a redus la tăcere
Când slujbașului slut i-a promis o avere

Mâine-n zori, zise-acesta, unde-începe ogorul,
Tot pământul pe care ai să-l calci cu picorul,
Străbătându-l întruna, fără nicio oprire,
Fie-al tău pentru veci… eu ți-l dau moștenire.

Ură-avea pe-împărat și-l cuprinse mânia.
În sclipirea din ochi strălucea lăcomia,
E-împărat, gândi el și-o să-și ție cuvântul
Am s-alerg neîncetat și-am să-i iau tot pământul.

După zile și nopți, munți, câmpii și ponoare
Străbătând fără preget, prin arșița de soare,
Prin răcoarea din nopți, nemâncat, nedormit,
La o umbră de pom, într-un câmp, s-a oprit.

Prea sleit de puteri n-avu timp să mai vadă
Că și frunza din pom începuse să cadă,
Nu simții cum răcoarea urma asfințitul,
Doar prin trupu-i simțea cum se scurge sfârșitul.

Acum știu c-am greșit, zise-n sine-și slujbașul,
Lăcomia mi-a fost și sfârșitul și nașul,
Alergând peste văi, peste munți și poteci,
Iar acum mi-e de-ajuns doar un loc pentru veci.
Răspuns la discuția Mars de ADIO-de Adrian Paunescu
E timpul să plecați…

E timpul să plecați, cât nu e prea târziu,
Pân’ n-o simți săracul că-i jupuit de viu.
I-ați inșelat credința vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forțați norocul... ferească Dumnezeu…

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E și el ca și voi, tot muritor de rând...
Și el are răbdare... și-același Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecați, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul… și-a expirat în van.

Ați stat la cârma țării de douăzeci de ani,
Ne-ați luat pământuri, case, ne-ați jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreți o altă viată, că vă doriți schimbare…

Schimbare v-ați dorit, schimbare vrem și noi,
Schimbare nu înseamnă… tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviți ca voi... și plini de incultură.

Uitați-vă în jur, vă place ce-ați făcut ?
De la păduri la fabrici pe toate le-ați vândut,
Să vă clădiți palate, cu iz de pușcărie,
Sunteți mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porți, de cine vă e teamă ?
Cine mai credeți voi că vă mai ia în seamă ?
Nu sunteți Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeți coarda... plecați cât mai e timp.

Ieșiți și voi puțin prin lumea aia bună,
Ca să simțiți și voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-ați vândut și ne-ați îngenuncheat.

În care obligați ne ducem sărăcia
Ca voi să puneți ghiara ușor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinți,
Iar voi ne vindeți tara, ca Iuda-n, doi arginți.

De-o jumătat’ de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-ați dat-o-n datorie,
Și-n timp ce noi plătim… voi huzuriți ca zbirii,
Ați dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecați, lăsați-ne pe noi…
Destinul prost să fie... dar nu făcut de voi.
Voi știți să locuiți doar în afară legii,
Să adunați prin furt averi și privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironi-a sorții,
Pe voi, ce-ați luat… și revoluția și morții.
Doar nu cumva vă vreți istoriei eroi,
S-ar rușina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-ați tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziți-vă, e timpul, cu toți, această tară
S-o scoatem din rușine, din ură și ocară.

justitiarul3
M-am perindat prin visul tău, femeie…

Pe temelia lumii ai așezat iubire,
Din dorul tău, ai pus un fir de dor,
Speranță-ai pus și dragoste-n zidire
Și visul tău… deasupra tuturor.

M-am perindat prin visul tău, femeie,
Prin prea puținul tău, dorit din fire.
Azi iți trimit în dar o orhidee,
Un gând curat și-o clipă de iubire.

Să uiți că soarta lumii ți-e povară,
Că viața ei, din viața ta rodește.
În sufletu-ți, un strop de primăvară
Din lacrima iubirii mele, crește.
Mărțișor…

Azi, îți declar iubire, la ceas de primăvară.
Prins rob, în nostalgia sclipirilor din soare,
Pin firea neputinței, în inimă-mi strecoară
Dorința de-a iubi… nemărginită floare.

Pe buzele-ți petale să pun un strop de rouă,
Legat în două raze de soare-n răsărit,
Când totul împrejur se-îmbracă-n haină nouă,
Când tot ce simte viață, se-întoarce la iubit.

Dintr-un sărut, un ciucur, să-ți pun în colțul gurii
Și-n cel mai tainic gând să-l învelesc în dor,
Precum e ghiocelul din verdele naturii
La ceas de primavară să-ți fie mărțișor.
E timpu’-împăcării, e sfântul Crăciun.

E timpul, când pruncii în ceruri se nasc.
Scântei de lumină aleargă rebele,
Ascunse-n minunea din ramul de vâsc.
Din plete de îngeri se scutură stele.

E timpul să fim iertători și mai buni.
Cu suflet plecat și cu gânduri curate,
Trimitem spre îngeri, în cer, rugăciuni,
Să fim mai ușori, mai goliți de păcate.

E timpu’-împăcării, e sfantul Crăciun.
Prin albul zăpezii vedem puritate.
Se schimbă și anul cu unul mai bun,
Mai gol de nevoi și mai plin cu de toate.

Plutesc bucurii peste gândul de mâine.
Este multă căldură și mult adevăr.
Săracul… și el, ia din coaja de pâine
În spiritu-i sfânt, cozonac și cu măr.
Un poem pentru lumea durerii…

Nu mai au niciun drept, nici măcar să mai plângă,
Vină n-au, vina lor e lume nătângă,
Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,
Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.

Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.
Pentru ei, umilința, e și surdă și mută.
În speranță mai au doar bucata de pâine
Ce-o primesc când și când, pentru ziua de mâine.

Când din lacrima lor se ridică palate,
Nu mai știu că pe lume mai este dreptate.
Demnitatea, și ea, a rămas mai puțină.
Sunt acum condamnați, condamnați fără vină.

E o lume ce crește zi de zi tot mai mare,
Peste care și noi împroșcăm nepăsare,
Și când tot ce vedem îi întindem tăcerii
Mai zidim un cuvânt la poemul durerii.