Mars de ADIO-de Adrian Paunescu

Ati omis un vers dar l-am completat eu:
[Ca-n nas mai marii v-au închis taraba].

E timpul să plecați…

E timpul să plecați, cât nu e prea târziu,
Pân’ n-o simți săracul că-i jupuit de viu.
I-ați inșelat credința vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forțați norocul... ferească Dumnezeu…

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E și el ca și voi, tot muritor de rând...
Și el are răbdare... și-același Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecați, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul… și-a expirat în van.

Ați stat la cârma țării de douăzeci de ani,
Ne-ați luat pământuri, case, ne-ați jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreți o altă viată, că vă doriți schimbare…

Schimbare v-ați dorit, schimbare vrem și noi,
Schimbare nu înseamnă… tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviți ca voi... și plini de incultură.

Uitați-vă în jur, vă place ce-ați făcut ?
De la păduri la fabrici pe toate le-ați vândut,
Să vă clădiți palate, cu iz de pușcărie,
Sunteți mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porți, de cine vă e teamă ?
Cine mai credeți voi că vă mai ia în seamă ?
Nu sunteți Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeți coarda... plecați cât mai e timp.

Ieșiți și voi puțin prin lumea aia bună,
Ca să simțiți și voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-ați vândut și ne-ați îngenuncheat.

În care obligați ne ducem sărăcia
Ca voi să puneți ghiara ușor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinți,
Iar voi ne vindeți tara, ca Iuda-n, doi arginți.

De-o jumătat’ de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-ați dat-o-n datorie,
Și-n timp ce noi plătim… voi huzuriți ca zbirii,
Ați dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecați, lăsați-ne pe noi…
Destinul prost să fie... dar nu făcut de voi.
Voi știți să locuiți doar în afară legii,
Să adunați prin furt averi și privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironi-a sorții,
Pe voi, ce-ați luat… și revoluția și morții.
Doar nu cumva vă vreți istoriei eroi,
S-ar rușina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-ați tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziți-vă, e timpul, cu toți, această tară
S-o scoatem din rușine, din ură și ocară.

justitiarul3

Umanitate sub escortă
Adrian Păunescu

Suntem umanitatea sub escortă,
Mărşăluim îngenunchiaţi sub cer
ªi, vai, pământul nu ne mai suportă
ªi ne înghite, ospitalier.

Se crapă-n două piatra canibală,
Ca să mănânce oameni vii, la prânz,
ªi, sub cumplita cerului rafală,
Oceanele au izbucnit în plâns.

ªi între timp ne-ntemeiem pe ură,
Ne urmărim, ca să ne facem rău,
Venin universal în stare pură
ªi fiecare cu aportul său.

Clădim civilizaţii arogante,
Ca semn că nu ne pasă de nimic,
ªi brusc vulcanii o pornesc pe pante
ªi orice lider redevine mic.

Ceva se-ntâmplă şi-n afara noastră
Cum se întâmplă şi în noi, curent,
ªi sar civilizaţii pe fereastră,
Pe când se sparge Ţara-Continent.

Nimic din tot ce e n-o să rămână,
Computere, maşini şi sateliţi,
Într-o secundă totul e ţărână
Care-şi resoarbe îngerii striviţi.

Se prăbuşeşte ultimul orgoliu,
Averea nu mai are nici un rost,
Când milioane de chinezi în doliu
Se reculeg, plângând, pentru ce-a fost.

Aceasta e o lume nebunească,
Pe care noi n-o mai putem salva,
Menită şi să scadă şi să crească,
Purtând principiul răstignirii-n ea.

Pe-aici, prin valea noastră fără milă,
Progresul se plăteşte prin regres
ªi vanitatea se transformă-n milă,
Ne naştem des ca să murim mai des.

ªi ca într-o demonică risipă,
Cu bine şi cu rău, în terci egal,
Pământul ne înghite într-o clipă
ªi, iată, ce e mal devine val.

Se anulează ură şi iubire,
Culorile se prăbuşesc în iad,
ªi, brusc, maternităţi şi cimitire
În gropniţe necunoscute cad.

Suntem umanitatea condamnată
Să-ndure cald şi rece, fel de fel,
Vin cu dobândă notele de plată
ªi nu mai sunt instanţe de apel.

Ce lume, ca o tragică amantă,
Asasinată de instanţe reci,
ªi amintirea ei halucinantă
Din creier ni se stinge pentru veci.

Cândva, vreun greier dacă o să poată,
Va mai cânta peste pustiu, cri-cri,
Despre o lume care-a fost odată,
O, biata noastră lume scufundată,
O lume care nu mai poate fi.

Am citit poezia asta mai demult intr-un comentariu la o emisiune tv. Nu e plina de metafore, nu iti pune mintea in miscare, e nemultumire versificata - dar mie mi-a placut.
Autorul nu am reusit sa-l descopar, cred ca e UN ROMÂN.


STRIGÃTUL UNUI ROMÂN

Unde sunt strămoşii noştri
Ca să vină ei cu spada
ªi de ce nu, chiar cu ghioaga!
Să intre puţin în VOI,
Să vă-ntrebe, de ce noi
O ducem doar în nevoi?!
Apoi…la post negru să vă ţină,
Cel puţin o săptămână,
Să vedeţi cum e când n-ai
Bani de pâine, dar îi dai!
Fiindcă STATUL nostru cere,
De la cei fără avere,
Să plătească dări anume,
Nu contează că n-ai pâine!

Unde sunt strămoşii noştri?!
Că ne-am săturat de-ai VOªTRİ
Care scaunele-şi ţin
Foarte strâns, cu două măini,
Iar pe noi…ne trimit pe la vecini
Să muncim, să ne-umilim
ªi apoi ca să venim,
Dările se le plătim!

Unde sunt strămoşii noştri
Ca să vină ei cu spada
ªi de ce nu, chiar cu ghioaga!
Să intre puţin în VOI,
Să vă-ntrebe, de ce noi
O ducem doar în nevoi?!

[ link extern ]

:oops: Topic dublat

Interventie moderator

Poeziile de acest gen isi gasesc locul in topicul Poezii despre Romania, despre guverne trecatoare si despre noi
www.avocatnet.ro/content/for...

Multumesc pentru intelegere