Cititnd un articol, recent, mi-am reamintit unele aspecte legate de zilele din copilarie in care tatal meu ma lua cu el la pescuit. De regula, cand mergea singur, se mai intorcea acasa cu ceva captura.Cand insa isi lua si copiii cu el...nu prea erau sanse.Adica, pestisorii pe care el ii captura, se reintorceau repejor in apa , prin grija mea si a fratelui meu. Ma intreb acum , dupa amar de ani, daca el chiar nu  observa actiunea noastra, ori doar ne permitea sa o facem. Fiindca recipientul pe care-l avea alaturi, pe malul apei, oricat s-ar fi chinuit el sa stranga ceva pestisori, era gol-golut. 
Nu aveau  mereu noroc bietii de ei, pestisorii, fiindca imi amintesc  cum ani in sir in casa noastra simteam mirosul pestelui, mai mult, niste jucarii mai atipice, acele  balonase din interiorul pestelui, erau mai mereu prin curte. 
Cu toate acestea, nu am mai  putut niciodata sa indur privelistea sacrificarii unor pesti, cand inca miscau, fiind suficient sa vad operatiunea asta  o singura data. 
Se afirma ca pestii nu simt durerea, intrucat au  singe rece. Cu toate astea, se zbat, sufocandu-se iar branhiile lor misca , chiar decapitati fiind. 
Ma intreb de ce pestii nu sunt  si ei protejati  de durere, la momentul capturarii sau sacrificarii, asa cum prevad normativele in cazul altor animale. 
In urma unor cercetari, s-a dscoperit ca pestii simt , atat durerea, cat si  frica. 
[ link extern ] 
[ link extern ]