avocatnet.ro explicăm legislația
Caută (ex. salariu minim) 585 soluții astăzi
Forum Discuţii diverse Discuţia la modă Sunt vechi, domnule! ... Or fi ele vechi da's bune!
Discuție deschisă în Discuţia la modă

Sunt vechi, domnule! ... Or fi ele vechi da's bune!

Caragiale despre medalia de merit Omul acesta, Caragiale! Doamne! De ce ai pus atata intelepciune, umor si bun simt in capul sau mustacios? :worthy:

... se vorbeste foarte adesea despre Bene-Merenti. Unii doresc sa-l aiba, altii nu, ba chiar propaga cu mai mult sau mai putin spirit un dispret suveran pentru o asa copilareasca dorinta, în genere — se brodeaza, cu sarcasm, sau mai bine cu parapon, pe tema lipsei de merit a multor dintre medaliati si pe meritele patente ale celor ce n-au obtinut înca aceasta medalie.
Iata aci o deosebita opinie: Sa procedam metodic. Oamenii toti se-mpart în doua mari categorii:
I. Cei cari au Bene-Merenti;
II. Cei cari nu-l au.

Speram ca nimeni nu va fi deocamdata de alta parere - aminteri n-am putea continua. Acum întrebam:
1. Dintre toti câti îl au, nu-l merita nici unul?
2. Toti câti nu-l au, l-ar merita toti?

Noi credem ca nu se poate raspunde, dupa bunul-simt elementar, la aceste doua întrebari decât asa: La întâia: da, dintre toti câti au Bene-Merenti, unii îl merita; La a doua: nu, nu toti câti n-au aceasta medalie ar merita s-o aiba. Ca nici nu s-ar putea altfel! Indiferent de meritul ce-l avem fiecare, noi, oamenii, iubim distinctia în genere, si, tocmai pentru aceasta, aceasta, unele distinctii nu le dorim, ba, uneori, chiar le respingem cu mai multa sau mai putina ostentatiune. Toti avem în caleala firii noastre o picatura cât de mica de desertaciune. Unul doreste o decoratie din partea suveranului; altul vâneaza aplauzele unanime ale unei adunari, la rigoare ale unei adunaturi — aceea înca si mai suverana; al treilea, mai putin politic, suspina dupa un trandafir de la o fata în mijlocul atâtor alti dantuitori... Unul doreste a fi distins de cei mai multi; altul, de cei mai putini; acesta, de unul singur; acela, de ... una singura, si altii, de cine stie cine; în sfârsit, Dumnezeu sa ne mai înteleaga! Ce e asta? E ca pe toti aceeasi pornire îi îndeamna sa doreasca distinctia — necesitate imperioasa ce o are omul de a gasi, macar într-o privinta, împartasite si de catre altcineva parerea deosebit de simpatica si consideratia ce le are el însusi despre sine însusi. Asa, putem zice ca toti — fie-le dorinta înalta, meschina, rara, banala, scl. — toti, — de la printul catolic, servitor fidel si fervent al Sfântului Scaun într-o viata de peste optzeci de ani, aspirând la acolada Papii de la Roma, si pâna la baietelul din clasa întâia rurala ce doreste o biata coroana de merisor la Sîmpietru din mâna primarului local, — toti, toti dorim distinctia.
Deci, nu e o rusine s-o dorim, fiecare dupa pornirea sufletului sau, de-o meritam sau nu; nu e rusine, caci e inevitabil uman s-o dorim. E rusinos numai sa-ntrebuintam mijloace nepermise, sau de nemarturisit, spre a o capata, si, în orice caz, e ridicul s-o dorim prea mult si s-o pretuim peste masura cu care o pretuieste acel ce trebuie sa ne-o acorde, — e nedemn pentru noi sa ne înjosim meritul real, punându-i mai presus în constiinta noastra o rasplata din partea altuia. Nu e vorba, lumea, voi sa zic opinia mai luminata, poate avea un sentiment, nu bine hotarât, dar totusi destul de sigur, despre o echitabila împartire a unei distinctiuni oarecare.
Fiindca însa acel chemat — si acela e autorizat prin propria noastra dorinta - sa ne decearna distinctia e si el semenul nostru, va fi si el supus erorii; va putea judeca gresit meritele omenesti; va fi expus a atârna bucuros (ca, de regula, toti oamenii) de partea aceluia ce-i va sti atinge mai bine partea slaba a lui. În fine, el va putea sa distinga altfel decât noi, cari ne credem totdeuna cei mai îndreptatiti la distinctia ce dorim de la dânsul, si astfel sa se însele întrucât ne priveste, fie ca ne va uita, fie ca, si mai rau, va lua în seama pe altul. Pentru aceea nu e în lume distinctie publica sau privata care sa fie perfect de echitabil acordata, sau, mai bine zis, împotriva împartirii careia nimini sa nu poata imputa ceva. Tot pentru aceea, toti, fiecine dupa sentimentul sau, avem dreptul s-o dorim distinctia si s-o speram, precum asemenea toti avem si sorti sa o capatam. Dar tot pentru aceea, si dorinta distinctiei, si mândria c-a obtinut-o, si mâhnirea ca n-o are înca trebuiesc sa fie moderate la omul în adevar deosebit, si numai la omul de rând, care este cu atât mai plin de sine cu cât e mai gol, pot fi excesive.
Caci daca fudulirea cu medalia Bene-Merenti, ca sa revenim la dânsul, face, mai cu seama din partea celui ce nu o merita, o impresie ridicula, apoi desigur fac, mai ales din partea celui ce ar merita-o, o impresie foarte penibila ciuda si paraponul ca n-a capatat-o înca.

:bow:
Scopul topicului acesta este sa scoatem la iveala scrieri uitate dar cat se poate de actuale. Aici copy-paste-ul este kosher ... adicaaa .... voiam sa scriu caaaa ... aaa ... copy-paste-ul este aici asimilat mancarii de post daca nu incalca un drept de autor.
Sextil Puscariu, citat din Procesul Memorandului

Grija pentru buna parere a strainilor si satisfactia ce o simteam cand in strainatate se ivea cate un prieten al neamului nostru era caracteristica pentru spiritul public de la noi, care eram un neam oropsit si nedreptatit, obisnuit sa auda numai hula, sau sa fie trecut cu vederea de cei ce s-au putut ridica la puterea ce le-o dadea avutia mai mare gratie imprejurarilor istorice mai favorabile.

Pe atunci nu se cunostea inca la noi marele rol al reclamei in comert si al propagandei in politica.

**
Intreb, retoric: azi se cunoaste rolul propagandei in politica?

**
Nu e copy-paste. E offtopic? :D
=D>:hm:
Thornstein Veblen despre dorinta generala de avere. (1899)

După judecata publicului, cea mai înaltă onoare pe care o poate atinge un om ar fi cea obţinută în urma unei eficienţe extraordinare de predator în război, sau în urma unei atitudini cvasi-predatoare în politică. Dar când vine vorba de locul decent al omului în societate, aceste standarde de reputaţie au fost înlocuite de dobândirea şi acumularea de bunuri materiale. Pentru a fi superior în ochii comunităţii, este necesar să atingi un standard anumit, deşi nedefinit, de bogăţie. La fel cum în starea originară de predator, barbarul trebuia să arate celorlalţi că a ajuns la standardul tribului de rezistenţă fizică, viclenie sau pricepere în ale armelor. Un anumit minim de bogăţie în cazul actual, la fel ca vitejia în cazul anterior este o condiţie necesară a reputaţiei, şi orice depăşeşte standardul obişnuit este meritoriu.

Membrii comunităţii care nu reuşesc să atingă acest standard ‚normal’, oarecum nedefinit, de vitejie sau de proprietate materială pierd stima confraţilor lor. Astfel ei îşi pierd stima de sine, pentru că aceasta se întemeiază de obicei pe stima purtată de cei din jur. Excepţiile de la regulă se întâlnesc îndeobşte între cei cu puternice convingeri religioase. Dar nici ei nu sunt excepţii reale, din moment ce ei îşi găsesc stima de sine în aprobarea faptelor lor de către anumiţi martori supranaturali.

Aşadar, atunci când stăpânirea unor proprietăţi devine temeiul stimei în societate, ea devine si condiţia complacerii pe care o numim ‚stimă de sine’. În toate societăţile în care bunurile sunt deţinute privat, este necesar pentru individ, pentru a avea conştiinţa împăcată, să posede la fel de multe bunuri ca cei cu care individul se consideră asemenea. ªi este extrem de plăcut să ai mai mult decât ceilalţi. Dar de îndată ce persoana dobândeşte noi bunuri, el se obişnuieşte cu noul standard de bogăţie şi acesta nu-i oferă mai multă satisfacţie ca standardul de la care a plecat. Tendinţa generală este de a face din standardul actual un punct de plecare pentru o nouă creştere a bogăţiei. Si de aici, în mod simetric, răsare un nou standard de suficienţă şi o nouă clasificare a persoanei deţinătoare de proprietate în funcţie de averile celorlalţi. Pe scurt, ţelul urmărit prin acumulare este să te clasezi sus faţă de restul comunităţii în ce priveşte puterea pecuniară. Atât timp cât comparaţia îi este defavorabiă, individul mediu va fi cronic nemulţumit, iar când atinge standardul ‚normal’ de bogăţie al comunităţii, sau al grupului său social, nemulţumirea va fi înlocuită de un efort neobosit de a pune o distanţă cât mai mare între averea proprie şi standardul celorlalţi. Această comparaţie plină de invidie nu va fi niciodată suficient de favorabilă pentru ca individul să renunţe la a se considera superior competitorilor în lupta pentru reputaţie pecuniară.

Aşa cum stau lucrurile, dorinţa de bogăţie de-abia poate fi satisfacută în unele cazuri individuale, şi, în mod evident, satisfacţia dorinţei generale de avere este imposibilă. Oricât de extins, sau de egal, sau de ’drept’ ar fi distribuită bogăţia, nicio creştere generală a bogăţiei comunităţii nu va face ca nevoia sa fie satisfacută, căci temeiul nevoii este dorinţa ca fiecare să-i depăşească pe toţi ceilalţi în acumularea de bunuri. Dacă mobilul acumulării ar fi doar, cum presupun unii, dorinţa de subzistenţă sau de confort fizic, atunci dorinţele economice agregate ar putea fi satisfăcute la un moment dat în cursul progresului industrial. Dar conflictul acesta este în esenţă o cursă pentru reputaţie, bazată pe comparaţii invidioase şi prin urmare, nu există vreo soluţie de rezolvare definitivă.

Anecdota
Ion Creanga
tiparita prima oara în Albumul macedo-român, Bucuresti, 1880

Un negustor, umblând prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grâu, papusoi si altele, într-o zi ajunse la un pod si când era sa treaca vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind sa afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul si-l întreba:

— De unde esti, mai crestine?
— Ia din sat de la noi, raspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
— Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
— Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si cum îi botezat?
— Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l boteaza popa într-o caldarusa cu apa, cum îi scrie lui în carti.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Ma!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheama pe tine?
— Iaca!... ce ma întreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-si face cruce ca de naiba si iar îl întreba:

— Dar cu chemarea împreuna cum te mai striga?
— Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde si zise: ce prost! Apoi îl mai întreba:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mamaliga mâncam, zise Pâcală.
— Întelege-ma, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
— Te-ntreb daca s-au facut la voi grâu, orz si altele.
— Da, s-au facut pâna la brâu, raspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci as voi sa stiu ce feliu este la voi grauntele orzului.
— Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pâcală. Grauntele orzului este lungaret, îmbracat c-o coaja cam galbie si c-o tapa în vârf.
— Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa cumpar si eu.
— De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da grâul ori orzul, si altul îi da bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
— Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
— Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni în sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
— Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce pret se vinde chila ori banita; câti lei?
— Asa cum te-nvoiesti; si câti lei dai atâta iei.

Negustorul, suparat, îl mai întreba:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman si altii.
— Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decât toti la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decât toti; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umarul sau.
— Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îti zic: pe cine ascultati voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; când începe sa cânte, tot satul sta cu ochii si urechile tinta la el.
— Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveti frica aici în sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem, mamulica. Când vine sara de la pascut, fugim de el care încotro apucam; ca atât e de înfricosat, de gândesti ca e turbat; când începe sa mugeasca, sparie chiar si copiii din sat.
— Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-padurei?
— Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, când ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om ca si dumniata: cu cap, cu ochi, gura, nas, mâni si cu picioare, ma misc si ma uit ca toti.
— Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc.

Prostia din nascare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasa boala, ce nu se vindeca în scoale, ba nici în spitale.

Ultima modificare: Joi, 9 Iunie 2011
ContSters196669, utilizator
Minuant textul din Veblen. :bow: Mi-a adus aminte de un text din D.D.Rosca foarte asemanator ca sens.
...
Cine si-l poate inchipui pe domnul Toparceanu ascunzand un revolver in haina cu hotararea de a folosi cinci din cele sase gloante pentru inamic iar pe ultimul pentru a se putea sinucide onorabil?
Cati isi mai amintesc de faptul ca domnul Toparceanu a fost ofiter in batalia de la Turtucaia?
Una din inimitabilele pagini de proza ale d-lui Toparceanu, conceputa ca o scrisoare catre editor, prin care domnia sa a inteles sa prefateze volumul de amintiri de razboi si din captivitate.
Sublinierile imi apartin. Lectura placuta.


Iubite domnule Ciornei, După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial. Mă mir și-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai așa, când pleacă trenul spre Iași. Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, până-n toamnă, manuscrisul unei cărți cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat și o suma de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărții… D-ta îți mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre și – să nu mai fie vorbă. După ce am luat acontul și am venit la Iași, am stat și m-am socotit: “Să scriu?... Să nu scriu?...” S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată suprafața globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca și înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o rușine pentru civilizația noastră, etc. Totuși omenirea nu-l desființează. Este ca și cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face niște ființe de pe altă planetă, împotriva voinței noastre unanime. Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt și eu omenirii cum e războiul? S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie niște oameni răi, împietriți la suflet… Nu cred. Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui și pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut așa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a șters la Nas. “Ce cumplită nenorocire este războiul !” a exclamat însuși Napoleon, pe câmpul de luptă de la Eylau, într-o seară când îi era frig și mâncase numai cartofi copți, din cauza înârzierii cantinelor – dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferința aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni și-au semănat oasele pe atâtea câmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, așa cum au murit ?) Nu, nici un om, oricât ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război – ori să-l împiedice. Nici chiar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atât de rău (măcar că e mai mare decât toți), încât să trimeate semenii lui la moarte și la suferință, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la același rezultat. Și destulă diplomație, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei. Întreaga experiență a istoriei – zice marchizul de Vogüé – ne învață că osânda războiului nu poate fi desființată, atâta vreme cât vor mai trăi pe pământ doi bărbați, iar între ei se va afla o pâine și o femeie; bărbații se vor bate pentru ele până la moarte – în loc să le împartă pe amândouă, frățește. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanți ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neașteptat de stupidă în această fabulă al lui Vogüé. Se vede că marchizul, cât era el de marchiz, nu prea cunoștea femeile. Războiul e o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta este teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii și-i conduc destinele au ținut să ne-o vâre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă – și au izbutit. Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalități care face parte, ca erupțiile vulcanice sau cutremurul de pamânt, din armonia universului și din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont? Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăvește scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Și se știe bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit și de patriotism. Dragostea de țară – patriotismul – e însă un sentiment atât de firesc și de universal, încât se poate spune că omul care nu-și iubește țara, pământul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru… Am eu vreun interes să fiu contra războiului – și să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet? Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcând patriotism pe față – Imi ziceam eu – e și mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit. A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de țară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-și iubește nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gândim că poate în intimitate o iubește mai puțin decât cu glas tare. Sentimentele își au pudoarea lor. Să fii om cinstit, să-ți iubești țara, părinții, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-și descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetățean care, în ziua în care i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvânt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru național, pe motiv că e un soț model. Și a fost numit. Apoi, spune d-ta: n-am eu alte însușiri, mai urâte, cu care să mă laud? La atâta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ți cer acont numai pentru că sunt creștin ortodox și-mi iubesc țara - mi-ai fi dat? …Se vede că la Iași nu se poate scrie – m-am gândit eu – dacă-mi vin în minte atâtea îndoieli și argumente împotriva scrisului; e un oraș prea zgomotos, prea plin de viață și de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiți, la caldarâm, prin instituții publice, prin magazinele de modă – numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îți vorbește de trecut și nici una de prezent. Ia să ma duc mai bine undeva, la liniște și la răcoare, într-un loc cu mai puține distracții istorice, că poate acolo mi se schimbă gândurile. Am nimerit la mânăstirea Văratic – la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noștri, când au de lucrat ceva cu capul, și moldovencele noastre, când n-au nimica de făcut. Și nicăieri nu-i atâta animație ca-n aceste sfinte lăcașuri de liniște și de reculegere. Mai întâi au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua și toată noaptea. Moldovenii – la fel. Și mai au măicuțele un obicei: toacă. Dimineața toacă, după-prânz toacă, la miezul nopții toacă. Moldovencele – la fel. Aveam și gazdă o măicuță care făcea toată ziua același lucru, nu numai pe-afară – că mă și miram, de unde atâta misticism într-o mână de femeie? Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniță, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, și nu mai înțelegeam nimic… Așa, a trecut vara și m-am întors la Iași, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am și primit de la editură invitația să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi complecta cu câteva capitole inedite – îmi ziceam – și volumul e gata. Dar când le-am recitit, mi s-au părut așa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu. Altul, în locul meu, ar fi mâzgălit repede, acolo, câteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, și-ar fi scăpat din încurcătură. Dar eu nu sunt de la București. În privința aceasta, bucureștenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană – treburi, masă, distracție, dragoste (tot pe fugă, ca pițigoiul) și, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi “intens”. Noi, cei de la Iași, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Când e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic. Este foarte adevărat ca eu nu sunt ieșan (n-am această pretenție), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianță cum nu se putea mai potrivita cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place deloc să scrie. Și vrei d-ta acum să-mi schimbi însăși concepția despre viață, fiindcă am iscălit un contract ?... Nu ți-ai găsit omul. O carte nu se scrie așa, cât ai bate din palme sau ai înființa o societate anonimă pe acțiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decât o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricând să dea și faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veșnicia ei. Poliță, cambie, contract – ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veșnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sunteți niște visători, domnule Ciornei. Vă pierdeți vremea și vă agitați pentru niște lucruri ca umbra și pieritoare ca iarba câmpului. D-voastră nu băgați de seamă că în viața asta de pe pământ, ocupăm fiecare, în generația noastră, câte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veșnicie suntem la noi acasă… Și dacă s-ar gândi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-și sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viață, consacrându-și toată grija și energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute? Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort și cufundat în uitare. Morți vor fi și toți domnii miniștri, și domnul primar al capitalei, și toți marii capitaliști din zilele noastre, fără excepție. Numai o carte bună, de care ți-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; și numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îți poate oferi această supremă șansă. Nu vezi ce afacere minunată îți propun eu?... Renunță la termenul prevăzut în contract – și-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pamânt, când vom ști că cei de deasupra tot mai citesc și se delectează cu opera noastră. Căci după atâta corespondență, emoții și bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amândoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul – pe care mi l-ai avansat atunci. D-ta i-ai provocat zămislirea. Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător și vinovat c-ai îmbogățit literatura română cu asemenea podoabă.

Din G. Topârceanu – “Pagini de proză”, Editura Junimea, 1985
Eu unul sunt aproape convins ca undeva, candva un premiu pe care il meritam, al meu bene merenti, a fost insusit in mod samavolnic de catre altcineva. Pana cand voi afla cu exactitate cine e hotul, nu ma pot apara decat astfel:

George Topârceanu Expunere de motive

Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.

Întâi, fiindcă mi-a fost lene...
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
ªi nici ca Blaga - futurist...

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
ªi orice premiu divizibil...
Al patrulea - sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie...
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
ªi nici la cine s-o reclam...

Al şaptelea, - mi-a fost ruşine...
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine...
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: "E bun - mi-l premiaţi?..."

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap -
ªi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, - valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră...
ªi-al doisprezecelea - nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot...

Alte discuții în legătură

Poezii despre românia, despre guverne trecãtoare și despre noi Gabriela  Pintea Gabriela Pintea Treceţi, batalioane române, Carpaţii! Un cântec istoric ne-aduce aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi, Un cântec de luptă, bătrân ca ... (vezi toată discuția)
Sa ne oprim o clipa din goana zilnica...si sa ne tragem sufletul elga50 elga50 [i]A se citi pe indelete, incercand intelegerea fiecarui rand[/i]....... Nu ştiu, e melancolia secolului care moare, Umbra care ne îneacă la un ... (vezi toată discuția)
Mesaje de la tribuna parlamentului POPA GHEORGHE POPA GHEORGHE Ioan Munteanu a spus cel mai cutrămurător adevăr de la Tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace: „Neam de neamul nostru n-a cunoscut ... (vezi toată discuția)