''Sindromul Alienarii Parentale''

Sindromul alienării parentale este o activitate emoțională de denigrare a unui părinte de către celălalt părinte pentru a obține înstrăinarea copilului. Este o formă de abuz emoțional iar acuzația de sindromul alienării parentale poate fi contracarată cu dovezi de comportament adecvat adică la acuzele expuse de parte se pot aduce argumente dovedite cu martori, chiar copilul ar putea fi întrebat. Pe de altă parte fiind o caracterizare de specialitate, chiar instanța ar solicita o evaluare psihologică.Există și în jurisprudența CEDO- caz Lafargue vs,. România.Acest sindrom este recunoscut și de Institutul de Psihologie juridiciară din România și prin urmare și instanța va proceda la un expert psihiatru, în evaluarea părintelui respectiv inclusiv a copilului.

Sindromul Alienarii Parentale mi se pare cea mai proasta inventie a asociatiilor de sustinatori platiti cu sume fabuloase pentru a crea si mentine un conflict deschis intre parinti.
As vrea sa li se faca viitorilor si proaspetilor tatici un training atunci cand sunt investiti de catre viata cu aceasta calitate.
As vrea sa vad mai multi tatici care sunt invatati sa fie tati inainte sa se trezeasca proasta ca vrea sa divorteze.
Prea multi se trezesc din somnul asta cand isi dau seama ca au responsabilitati pe care nu le mai suplineste nimeni si pentru ca nu stiu altceva decat sa se frustreze de starea in care sunt (parasiti) se razbuna prin orice mijloace.
Nu contest nicio secunda ca exista parinti care isi manipuleaza copii.
Incerc doar sa spun ca poleim cu aur (editat) O lege ca 272 si 257 in Romania de astazi este complet nepotrivita gradului de evolutie social, mental, relational cat si din punct de vedere al educatiei primite.
Intr-o societate inca atat de primitiva in care femeia mananca bataie in mod curent de la soti si se si conving singure ca poate au meritat bataia, o astfel de lege perimte personajelor publice de teapa lui Bogdan Draghici si a altora sa se imbogateasca dand sfaturi parintilor care nu sunt in stare sa se comporte normal si civiliazat in urma unui divort.
In nici un caz un copil nu isi va respinge un parinte daca acest parinte ii doreste compania acelui copil pentru a-i oferi protectie, afectivitate, iubire si liniste. Majoritatea ajung in astfel de situatii pentru ca s-au purtat execrabil cu parintele care creste copilul. Nu vreau sa generalizez dar cunosc suficiente cazuri in care i se cere unui copil sa mearga cu celalt parinte prin scandaluri, agresivitate, impunere fortata!
Pai daca si asta e alienare atunci insemna ca si acel copil a fost conceput printr-un viol si nu stie ca nu are amintiri de la conceptie (desi unele teorii contrazic si aceasta premiza).
Relatiile intre parinti si copii se construiesc prin protectie, iubire neconditionata, respect, valorare reciproca, afectiune si compasiune! Un copil nu e canapea! Are logica lui, reatiunea lui si automat sentimentele lui.
El nu stie legislatia si nu da doi bani pe ea.
Vrea sa se simta in siguranta, sa fie apreciat si iubit, si daca nu simte nici cele mai primare sentimente fata de parintele care ii doreste compania atunci nu este copilul si nici celalalt parinte de vina.
Asa ca dragi tati sau mame care doriti ca ai vostri copii sa aiba "legaturi parentale" cu voi, inceracta sa dovediti ca sunteti un model de OM in fata copilului si acel copil va va urma foarte curand.
Atata timp cat il veti desconsidera veti avea aceeasi reactie si o sa va duceti in instanta si o sa clamati ALIENAREA PARENTALA cerand drepturi banesti de la celalalt parinte in compensatie. Ca macar de cald sa va tina!

Eu am avut o asemenea experienţă, la un moment dat, în fiecare nou proces deschis, domnul ataşa un manual PAS în atenţia instanţei. Mai mult, la mine s-a trecut şi la sindromul Stockholm, adică copilul era victima care pactiza cu mine, agresorul.
Problema mare sunt instanţele, fiindcă nu cer reclamanţilor să-şi dovedească acuzaţiile.
În procesul civil, se pleacă de la prezumţia de bună-credinţă a reclamantului, ori reclamantul, după cum au confirmat specialiştii de pe acest forum, poate face orice acuzaţii, poate calomnia, jigni în faţa instanţei, el nu răspunde pentru acuzaţiile nefondate. Eventual, instanţa nu-i aprobă cererea.
Mai grav este când instanţa îi admite cererea, fără ca reclamantul să dovedească acuzaţiile şi fără să permită administrarea de probe în contra de către pârât. Sunt exemplul viu al acestei situaţii.
În mod normal, procesul nici nu ar trebui să înceapă pănă reclamantul nu aduce dovezi în sprijinul acuzaţiilor! În instanţele noastre însă, pârâtul trebuie să demonteze acuzaţiile reclamantului!
Un copil normal are plăcerea de a petrece timp cu cine se simte bine, în siguranţă. Refuzul unui copil de a pleaca cu un părinte în program de vizită poate avea nenumărate cauze;
Această "alienare părintească" este o nouă metodă, preluată unul de la altul, mai toţi reclamanţii acuză "alienarea părintească", "reavoinţa mamei"(în general mamele sunt vinovatele de serviciu)şi că mama nu a pregătit emoţional copilul pentru vizita cu tata.

Draga Liamic43, desi nu sunt decat :vinovata de servicu", nicidecum cadru medical, avocata sau politista, intreb si eu, asa, ca proasta: un sidrom trebuie recunoscut de un colegiu de psihologi judiciari? Nu mai avem foruri si competenti in psihiatrie in tara asta?
Si apro-pos, ce e cu acest Institut de psihologie judiciara? Cine poate sa imi explice de ce exista aceasta organizatie si cui serveste?

Foarte pe scurt, acest Institut este o asociație profesională care face studii și cercetări în domeniul psihiatriei, publică documentații , manuale, ghiduri și în cadrul acestui institut sunt acreditați specialiști care pot efectua expertize psihologice. Au în vedere studiul comportamentului uman, care reclamă investigații psihologice.
Sindromul este totalitatea semnelor si simptomelor , care dau caracteristica unei boli și ele trebuie clasate ca atare. de cei de specialitate
Cercetarea comportamentului uman și psihologia umană a luat un avânt deosebit , la ora actuală existând tot mai multe mijloace de investigație specifice.