Tatăl meu nu m-a recunoscut la naștere și nu vrea s-o facă nici acum. Îl pot acționa în instanță pentru stabilirea paternității?

De o vreme stiu ca opusul iubirii nu este ura, ci indiferenta. Cred si stiu ca indiferenta este greu de iertat, poate nici nu se poate ierta, mai ales daca vorbim de inexplicabila indiferenta a unui parinte fata de propriul fiu. De aceea consider ca nu ati avea nimic de castigat, nici macar amintita ... liniste sufleteasca (combinata - dupa cum ziceti - cu anumite si presupuse pretentii financiare din partea dvs., etc.).
Moral si normal as crede ca ar fi sa raspunzi cu aceeasi indiferenta la nepasarea celuilalt, care nu merita sa fie numit tata.
Scuzati-mi remarca si considerati-o pusa in paranteza.

Multumesc pentru timpul acordat,intr-adevar,indiferenta doare cel mai tare insa doar indiferenta lui,in schimb indiferenta mea nu cred sa il fi afectat vreodata in 27 de ani si nici nu il va afecta vreodata.Practic cred ca sunt inexistent pentru el din orice punct de vedere,si asta ma face sa simt nevoia sa imi fac simtita existenta cumva,totusi nu este in regula dupa parerea mea sa condamni un suflet la o viata privata de tata,la lipsa de sprijin moral,financiar,si multe multe altele,doar pentru ca asa vrei tu,apoi sa te lepezi pur si simplu de orice indatoriri si responsabilitate si sa defilezi prin viata ca un ,,zmeu" fara nici un fel de remuscare sau mustrare de constiinta,in timp ce partile ,,vatamate" sufera in tacere si vorba aia:,,n-au ce-ti face".Sincer,nu e vorba de razbunare,mai degraba de orgoliul meu personal,care nu prea imi da pace sa las lucrurile asa cum sunt(orgoliu probabil mostenit de la el).Ma deranjeaza si ca atunci cand oamenii care stiu adevarul ii amintesc uneori de mine,el este arogant si spune ca asta e viata,fiecare cu viata lui,asa a fost sa fie.Este si un om cu potenta financiara,primar intr-un oras prosper la al doilea mandat,detinator al multor proprietati si imobile in orasul pe care il conduce,iar eu tin sa spun ca in urma cu 3 ani am accesat credit bancar(la care platesc si in prezent,mai am 2 ani)ca sa imi cumpar o casuta amarata sa nu mai stau prin chirii.Si da,poate foloase materiale nu voi dobandi daca il actionez in instanta,poate si bani voi cheltui pe procese din toata saracia mea,dar pentru a-mi gasi linistea sufleteasca,nu am nevoie neaparat de izbanda,cred ca o voi gasi prin simplul fapt ca am incercat.Macar sa vada intreaga lume cine este cu adevarat,si daca a trait cu sentimentul ca sunt invizibil sau inexistent,sa realizeze ca s-a inselat.Ma simt oarecum dator fata de constiinta mea,si fata de mama sa incerc sa il actionez in instanta si sa fac constatarea paternitatii,daca va fi posibil.

Foarte bine punctat, stimată doamnă-moderator! Userul trebuie să înțeleagă că ”unde dragoste nu e, nimic nu e” sau ”dragoste cu sila nu se poate”. Se pare că userul ar face parte din gama celor asistați social, și urmărește în mod explicit doar avantajul material și financiar al presupusului său tată. Numai bine!

Din cele scrise de dvs d-nā/d-le anti,reiese ca e foarte posibil sa fi avut experiente cel putin asemanatoare cu ale tatalui meu,mai exact eclipsati lipsa de respect fata de multi copii din lumea asta(nu neaparat fata de mine)care au fost adusi pe lume apoi lasati in voia sortii fara resentimente,si fata de mamele care au fost fortate de imprejurari sa tina si locul tatalui in cresterea lor.As dori mai apoi sa va rog sa consultati un DEX inainte sa folositi in dialog unele cuvinte care poate fara sa vreti,deorece nu le cunoasteti sensul sa se interpreteze ca jigniri de catre beneficiar,in cazul de fata eu..A-ti folosit cuvantul ,,asistat-social"...Eu la varsta de 27 de ani am 9 ani de vechime in munca,ceea ce inseamna,daca faceti un calcul simplu ca muncesc legal de la varsta de 18 ani,in prezent sunt de asemenea angajat.Deci nu e vorba de asistenta sociala aici,fiul meu,pe care l-am adus pe lume de exemplu,daca il sustin,ii ofer sprijin ca parinte,ii ofer un camin si fac tot posibilul sa fie mandru ca ii sunt tata,nu poate fi acuzat ca are pretentii ca eu sa-l asist social,este firesc ca eu sa ii ofer tot sprijinul si sustinerea,si nu sa il reneg,nu acesta a fost scopul aducerii lui pe lume.Va multumesc oricum pentru punctul de vedere,vorba aia:,,cati oameni,atatea tipuri de caracter"Toate cele bune d-nle/d-na anti

Domnule orfan de tată, obrăznicia ta nu are limite. Ai o vârstă pe care unii poate n-o ajung, așa că dorim să ne spuneți adevăratul motiv pentru care nu ați solicitat un astfel de ajutor mai din timp, căci de la 18 ani și până la cei 27 există un anumit gol... de inspirație sau dezinteres. Evident că locul părinților este lângă propriul copil, dar și invers. Faptul că mama a acceptat creșterea copilului de una singură trebuie să vă dea de gândit. În multe asemenea cazuri de iubiri pasagere, mama nu cunoaște cine este tatăl real al copilului. Teste ADN ați făcut, ca să aveți certitudinea că acel om vă este tată biologic ? Probabil că nu, pentru că, ce să vezi, testul este scump și se face pe cheltuiala solicitantului. Un sfat bun și prietenesc... pe tată nu-l puteți atrage printr-o hotărâre de instanță, ci prin alte metode specifice speciei umane. Adică, o apropiere subtilă, fără a stresa subiectul (tată), mai rară la început și mai profundă pe parcurs, astfel încât să-l determinați să vă ajute într-o oarecare măsură. ”Aranjați” să vă întâlniți accidental, schimbați un salut, apoi la altă întâlnire ”accidentală” schimbați câteva cuvinte... și tot așa până se leagă prietenia tată-fiu. E singura cale care poate lega o relație care părea pierdută definitiv. Instinctul matern, cât și cel patern, nu dispar absolut niciodată. Aștept doar vești bune... Puțin curaj, fără teamă de respingere, fără stress și fără amenințări sau rezolvări prin instanțe, căci în final, nicio instanță nu-l poate obliga pe tată să-și recunoască copilul. Să auzim numai de bine !