Definitia Culpei - in psihologia judiciara-

CULPA MORALA
1.Tipuri de culpa
2. Sensul culpei
3. Consecintele culpei
4. Constiinta culpei

Culpa provine din latinescul culpa si inseamna greseala care consta in savarsirea unei fapte ilicite, cu consecinte pagubitoare.
Exista mai multe tipuri de culpa:
a) -culpa criminala: crimele constau in actiuni care pot fi dovedite in mod obiectiv si care incalca anumite legi clare
b) -culpa politica se refera la actiunile intreprinse de oameni de stat si la apartenenta in calitate de cetatean, la un stat.
Fiecare om este co-responsabil pentru modul in care este guvernat.
c) -culpa morala.
Pentru faptele pe care le comit ca individ si anume pentru toate faptele, inclusiv cele din sfera politica si militara, eu port o raspundere morala.

Scuza “ordinul este ordin “nu este, in acest plan, niciodata valabila.

Dupa cum crimele raman crime chiar daca sunt comise in urma unui ordin (cu toate ca natura primejdiei, a santajului si terorii carora le erau expusi autorii lor pot functiona ca circumstante atenuante), tot asa orice fapta ramane subordonata si judecatii morale.
Instanta este in acest caz propria constiinta precum si cea a prietenului, a semenului, a oamenilor dragi cu care comunic si care sunt preocupati de sufletul meu.
d)- culpa metafizica.
Exista o solidaritate a oamenilor ca oameni, care determina co-resposabilitatea fiecaruia pentru orice nedreptate din lume, indeosebi pentru crimile comise in prezenta sa sau de care are cunostinte.

Fiecare concept de culpa indica realitati ale caror consecinte se repercuteaza asupra sferelor celorlalte.
Esecurile morale favorizeaza circumstantele in care se ivesc culpa politica si crima.
Nenumarate gesturi marunte de nepasare, de adaptare comoda, de justificare facila a nedreptatii sau de tacita promovare a ei, de participare la crearea unei opinii publice confuze, care face posibil raul, toate acestea favorizeaza culpa politica pentru anumite situatii si evenimente.
Tot de sfera morala tine si lipsa unei reprezentari clare in ceea ce priveste insemnatatea puterii in cadrul convietuirii umane.
Valoarea acestui fapt fundamental constituie o culpa la fel de mare ca si falsa absolutizare a puterii ca unic factor determinant al evenimentelor.
Tine de destinul fiecarui om sa fie implicat in anumite raporturi de putere prin care el traieste.
Aceasta este culpa inerenta tuturor, culpa fiintarii umane.

Culpa in raport cu individul, in masura in care si-o ilumineaza el insusi, o numim culpa morala.

Ce-i drept, decizia in propria judecare de sine ii revine numai individului, dar in masura in care comunicam intre noi, putem sa stam de vorba unii cu ceilalti si sa ne ajutam reciproc in propria clasificare morala.

Posibilitatea judecarii morale dispare acolo unde simtim ca celalat nu pare dispus pentru iluminarea sa morala, cand in argumentatia sa nu recunoastem altceva decat sofistica, cand el nu pare sa perceapa nici un apel.

Culpa morala exista insa la toti aceia care acorda spatiu constiintei morale si caintei.
Vinovati in sens moral sunt cei capabili de ispasire, cei care desi stiau sau ar fi putut sa stie ce cale au de urmat, au apucat totusi pe o alta cale, pe care acum, in iluminarea de sine, o recunosc ca fiind o ratacire.
Ei au ajuns in aceasta fundatura, fie intrucat si-au ascuns ceea ce se intampla in jurul lor, fie intrucat s-au lasat ametiti sau cumparati in schimbul unor avantaje personale, fie pentru ca s-au supus de frica.
Exemple:
1.-- Purtarea mastii inevitabila pentru cel ce vroia sa supravietuiasca atrage dupa sine culpa morala.
Declaratiile de loialitate mincinoase facute in fata unor instante amenintatoare, cum a fost Gestapoul, gesturi cum a fost salutul hitlerist, participarea la manifestari publice si multe altele prin care se creea aparenta unei adeziuni- cine dintre noi nu s-a facut vinovat de a fi recurs la aceste gesturi?
Numai cel uituc se poate insela in aceasta privinta, pentru ca vrea sa se insele. Deghizarea devenise o componenta fundamentala a fiintarii noastre factice.
Ea ne incarca acum constiinta morala.
2.-- Mai rascolitoare insa, mai ales in clipa adevarului este culpa datorata falsei constiinte.
Cate un tanar se trezeste cu groaznica constatare:
-constiinta mea s-a inselat;
- in ce ma mai pot increde?
-Credeam ca ma sacrific celui mai nobil tel, ca urmaresc binele in forta sa suprema.

Cine s-a desteptat in felul acesta, se va certa, pentru a vedea daca vina sa provine din confuzia existenta atunci sau din faptul ca voit ai inchis ochii si s-a izolat intr-un mod de viata “onest”.

Trebuie sa facem insa distinctia intre onoarea militara si simtul politic.
Constiinta onarei militare ramane in afara oricarei dezbateri asupra culpei.
Cine ramane fidel si neclintit in primejdii, cine da dovada de curaj si simt al realitatii pastreaza ceva inatacabil in constiinta sa de sine.
Soldatii care s-au comportat ireprosabil in armata germana au fost victime ale falsificarii constiintei lor.
Astfel se poate explica faptul ca ei au putut suporta si intreprinde fapte evident condamnabile, animati de sentimente nationale, cu constiinta impacata.
Datoria fata de patrie este mult mai profunda decat supunerea oarba fata de cei ce se afla la conducerea statului in momentul respective.

Patria inceteaza sa fie patrie daca sufletul este distrus.

Datoria fata de patrie nu putea sa conduca in mod consecvent la supunerea fata de Hitler.
Tocmai aici s-a interpus falsa constiinta.
Nu este vorba de o culpa simpla.
Ea a implicat totodata tragica dezorientare a multor germani, indeosebi a unei mari parti a tineretului ce nu banuia nimic.
Datoria fata de patrie inseamna daruirea omului in intregime celor mai inalte exigente, care ne parvin de la cei mai buni stramosi ai nostril si nu de la idolii unei false traditii.
Este uimitor faptul ca in ciuda tuturor relelor comise, individul s-a identificat cu armata si statul.
Prin caracterul neconditionat al acestei oarbe conceptii nationale inseamna totodata culpa morala, in ciuda constiintei impacate a oamenilor.
Aceasta culpa a fost posibila si ca urmare a intelegerii gresite a indemnului biblic:
-“Fii supus celui ce te stapaneste!”-
, care a degenerat in :
-“E ordin!”.........
cuvinte care exprimau si inca mai exprima pentru multi datoria lor suprema.
Unii s-au folosit de aceste cuvinte pentru a se dezvinovati atunci cand admiteau raul si prostia ca inevitabile.
Cu cat a fost mai cinstita constiinta si vointa de bine ce i-a animat la inceput pe oameni, cu atat mai mare a fost dezamagirea ce i-a cuprins ulterior. Aceasta ii face sa isi analizeze chiar si cea mai intima credinta.
Dezmeticirea si eliberarea de aceste amagiri se face prin iluminarea de sine. Acestea sunt indispensabile si prin ele tinerii indealisti devin barbati drepti, morali.
3.- Alt exemplu ar fi partiala aprobare a national-socialismului si acomodarea cu acest regim.
Aceasta a dat nastere unei culpe morale lipsite de tragismul caracteristic formelor anterioare ale culpei.
Una din justificarile raspandite ale acestei atitudini era:
-“se fac totusi si lucruri bune”.-
Ea exprima disponibilitatea oamenilor pentru o presupusa judecare dreapta a lucrurilor. Impartasind aceasta inselatoare atitudine obiectiva, unii erau dispusi sa vada acel pretins bine al national-socialismului.
4.-- Unii cetateni germani se abandonau autoamagirii comode: va veni si ziua cand se va schimba acest stat rau si cand partidul nazist va disparea.
Ofiterii isi spuneau ca vor lichida nazismul dupa razboi, tocmai pe baza victoriei lor.
Ei puneau pe primul loc conducerea Germaniei la victorie.
Intelectualii isi spuneau ca ei sunt cei ce au curajul discutiei libere.
Considerau ca realizarile spirituale nu le sunt interzise si ca vor transforma treptat starea de lucruri existenta, readucand-o la matca vechii spiritualitati germane. Lupta lor era insa o iluzie convenabila conducerii.
Multi dintre intelectuali, urmarind sa obtina o pozitie directoare, chiar au colaborat cu regimul, pronuntandu-se public in favoarea puterii, dar mai tarziu au fost inlaturati si au devenit nemultumiti- ramanand insa de cele mai multe ori simpatizanti ai regimului, cel putin pana acnd cursul razboiului a devenit nefavorabil (1942), moment in care au devenit adversari definitivi ai puterii, avand sentimentul ca au suferit sub nazisti.
5.-- Exista o diferenta intre cei ce au jucat un rol activ in timpul nazismului si cei ramasi pasivi.
Oamenii politici si executantii ordinelor, conducatorii si ideologii nazismului sunt vinovati.
Chiar cei ce au devenit criminali, prin activitatea lor, se fac vinovati de o anumita culpa ce poate fi stabilita cu claritate.

Dar fiecaruia dintre nioi, in masura in care a asistat pasiv la ceea ce se intampla, ii revine o anumita vina.

Desigur vina pasivitatii este de alta natura.

Neputinta este o scuza: din punct de vedere moral nu ti se poate pretinde o moarte eroica pentru atingerea unui tel.

Inca Platon considera firesc ca in imprejurari disperate sa te ascunzi si sa supravietuiesti.
Dar pasivitatea isi recunoaste vina morala in ezitarea de a fi cautat o modalitate oarecare in vederea ocrotirii celor aflati in pericol, a diminuarii efevtelor nedreptatii.
Individul isi va recunoaste vina morala in ratarea tematoare a acestor posibilitati.

6.-- Este comuna multora culpa morala constand in faptul de a te fi alaturat puterii, de a fi insotit-o intr-un mod pur exterior.

Pentru a se afirma, a nu-si pierde pozitia, a nu-si anula sansele, multi germani au devenit membri ai partidului national-socialist sau au efectuat alte adeziuni formale.

Consecintele culpei
***************************

Culpa are urmari atat spre exterior, in planul fiintei factice, indiferent daca cel in cauza le intelege sau nu, cat si in plan launtric, pentru constiinta de sine, atunci cand, in vina, ma examinez pe mine insumi.
a.-- Crima este pedepsita.
Premisa acestei pedepse este constatarea de catre judecator a libertatii de decizie la vinovat, nu recunoasterea de catre vinovat ca este pedepsit pe buna dreptate.
b.-- Pentru culpa politica exista raspundere, iar consecintele ei sunt despagubirea partii lezate, iar uneori pierderea sau limitarea puterii si drepturilor politice a celor raspunzatori.
c.-- Culpei morale ii urmeaza iluminarea launtrica, pocainta celui in cauza. Este vorba de un proces interior care are insa urmari reale si in lume.