Decizia CCR nr. 903/2010: Proprietarii cainilor agresivi nu mai pot fi pedepsiti cu inchisoarea

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie prevederile art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de detinere al cainilor periculosi sau agresivi, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 311 din 10 mai 2002, aprobata cu modificari prin Legea nr. 60/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 183 din 24 martie 2003. Textul de lege criticat are urmatorul continut:
— Art. 11: „(1) Neluarea masurilor de prevenire a atacului canin de catre proprietarul cainelui sau de detinatorul temporar al acestuia asupra unei persoane constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Daca fapta prevazuta la alin. (1) a avut ca urmare vatamarea corporala grava, pedeapsa este cea prevazuta la art. 181—184 Cod penal.
(3) Daca fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani.
(4) Actiunea penala prevazuta la alin. (1) si (2) se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.”

In opinia persoanei care a ridicat exceptia de neconstitutionalitate, textul de lege criticat contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Constitutie care consacra dreptul la un proces echitabil.

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca este intemeiata, urmand sa o admita pentru motivele ce se vor arata in continuare.

Analiza textelor de incriminare cuprinse in art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2002 conduce la concluzia incalcarii prevederilor constitutionale si conventionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate si previzibilitate a normei. In jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat ca legea trebuie sa indeplineasca anumite conditii calitative, printre acestea numarandu-se previzibilitatea (Cauza S.W. impotriva Marii Britanii, 1995 sau Cauza Cantoni impotriva Frantei, 1996). In acest sens, Curtea a remarcat ca nu poate fi considerata „lege” decat o norma enuntata cu suficienta precizie, pentru a permite cetateanului sa isi controleze conduita. Apeland la nevoie la consiliere de specialitate in materie, el trebuie sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, fata de circumstantele spetei, consecintele care ar putea rezulta dintr-o anumita fapta (Cauza Sissanis impotriva Romaniei, 2007). Or, prevederile de lege ce formeaza obiectul prezentei exceptii de neconstitutionalitate nu intrunesc aceste exigente.

Astfel, in primul rand, din cuprinsul art. 11 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2002 nu rezulta daca este vorba despre o infractiune de pericol sau de rezultat. Cu alte cuvinte, textul este imprecis, intrucat poate include varianta unei infractiuni de rezultat, dar si a uneia de pericol, fara sa faca vreo distinctie. Acest lucru rezulta din faptul ca alin. (1) incrimineaza ca infractiune si ipoteza in care neluarea masurilor de prevenire a atacului canin de catre proprietarul cainelui sau de detinatorul temporar al acestuia asupra unei persoane nu se soldeaza cu niciun fel de vatamare a vreunei persoane, limitele pedepsei fiind aceleasi atat pentru varianta infractiunii de pericol descrise, care, deci, nu produce vreo vatamare, cat si pentru varianta infractiunii de rezultat, care poate avea consecinte de gravitate diferita, culminand cu decesul victimei. De fapt, prin aplicarea dispozitiilor alin. (2) ale art. 11 din ordonanta de urgenta se poate ajunge chiar la situatia ca, din lipsa reperelor clare privitoare la individualizarea pedepselor, pedeapsa aplicata sa fie mai mare atunci cand neluarea masurilor de prevenire a atacului canin nu a avut nicio urmare vatamatoare decat in cazul in care o astfel de vatamare s-a produs. Astfel, in ipoteza unei infractiuni de pericol, deci neurmata de un rezultat, sanctiunea, constand in inchisoare de la 6 luni la 5 ani, este mai severa decat la acea infractiune de rezultat la care fapta prevazuta in alin. (1) are ca urmare o vatamare corporala din culpa, prevazuta de art. 184 alin. (1) din Codul penal, pentru care sanctiunea consta in inchisoare de la o luna la 3 luni sau amenda. In plus, in ipoteza unei infractiuni de rezultat, fapta incriminata de art. 11 alin. (1) din ordonanta de urgenta absoarbe infractiunea de loviri sau alte violente prevazuta de art. 180 din Codul penal.

Curtea observa ca textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederile din Codul penal la care art. 11 din ordonanta de urgenta face trimitere, ceea ce este de natura sa genereze confuzii si incertitudine cu privire la consecintele inactiunii descrise in norma de incriminare, dar si dificultati in ceea ce priveste interpretarea si aplicarea textelor de lege criticate. Astfel, prin compararea limitelor pedepsei prevazute la art. 11 alin. (1), si anume de la 6 luni la 5 ani, cu cele prevazute pentru infractiunile incriminate de art. 181—184 din Codul penal, la care face trimitere art. 11 alin. (2), se observa o discrepanta in ceea ce priveste consecintele faptei, astfel cum s-a exemplificat mai sus.

In plus, Curtea observa ca alineatul al doilea al art. 11 din ordonanta de urgenta consacra o forma agravata a faptei prevazute la alin. (1), atunci cand aceasta are ca urmare o vatamare corporala grava, insa face trimitere la regimul sanctionator consacrat pentru vatamarea corporala — art. 181 din Codul penal, vatamarea corporala grava — art. 182 din Codul penal, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte — art. 183 din Codul penal, respectiv vatamarea corporala din culpa — art. 184 din Codul penal. Agravanta ia in considerare pericolul social sporit, rezultat din urmarile alternative specifice vatamarii corporale grave, dar face trimitere fie la regimul sanctionator mai putin sever consacrat pentru infractiunea de la art. 184 din Codul penal, fie la regimul sanctionator mai aspru instituit pentru lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte — art. 183 din Codul penal.

Fapta avand ca urmare moartea victimei este incriminata de doua ori, insa este sanctionata cu pedepse diferite. Astfel, pe de o parte, in enumerarea limitativa de la alin. (2) se regasesc si lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte — art. 183 din Codul penal, pentru care sanctiunea consta in inchisoare de la 5 la 15 ani, iar, pe de alta parte, potrivit alin (3), daca fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani. Prin urmare, exista o grava necorelare si in ceea ce priveste relatia dintre alin. (3) al art. 11 din ordonanta de urgenta si art. 183 din Codul penal. Ambele incrimineaza vatamarea care a avut ca urmare moartea victimei. In ceea ce priveste elementul subiectiv, infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte prevazuta de art. 183 din Codul penal, pedepsita cu inchisoarea de la 5 la 15 ani, nu poate fi savarsita decat cu intentie depasita (praeterintentie).

Viciul de redactare constand in lipsa de corelare a limitelor de pedeapsa afecteaza garantiile constitutionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. In acest sens, Curtea retine ca acest drept este un drept complex, care are mai multe componente. Printre acestea se regaseste, astfel cum rezulta din jurisprudenta mai sus amintita a Curtii Europene a Drepturilor Omului, si dreptul destinatarului normei de a fi informat intr-o maniera lipsita de ambiguitati asupra comportamentelor interzise, pe care este obligat sa le evite. Pentru ca acest drept sa fie asigurat in mod efectiv, enunturile juridice trebuie sa fie clare, precise si explicite, astfel incat sa il poata avertiza in mod inechivoc asupra gravitatii consecintelor nerespectarii prescriptiilor legale cuprinse in acestea. Or, dispozitiile art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2002 nu respecta aceste cerinte esentiale de redactare.

De asemenea, in conceptul de proces echitabil este inclus si dreptul la o aparare eficienta. Aceasta nu poate fi realizata in conditiile in care exista o incertitudine cu privire la cuantumul pedepsei pe care instanta o poate aplica pentru fapta prevazuta la art. 11 alin. (1). Judecatorul insusi se afla in dificultate, fiind pus in situatia de a opta intre mai multe variante posibile, in lipsa unei reprezentari clare a regimului sanctionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciara a pedepsei nu poate fi facuta de instanta decat in mod arbitrar, aproximativ, in functie de aprecieri lipsite de obiectivitate.

In fine, Curtea constata ca alin. (4) al art. 11 din ordonanta de urgenta cuprinde, de asemenea, vicii de redactare, intrucat foloseste o formulare improprie. Potrivit acesteia, actiunea penala prevazuta la alin. (1) si (2) se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Legiuitorul a incriminat in alineatele mentionate fapte socialmente periculoase, consacrand infractiuni, de pericol sau rezultat, nicidecum o actiune penala. Se observa insa ca atat in cazul vatamarii corporale grave — art. 182 din Codul penal, cat si in cazul lovirilor sau vatamarilor cauzatoare de moarte — art. 183 din Codul penal, la care textele de incriminare fac trimitere, actiunea penala se pune in miscare din oficiu. In ultima ipoteza nici nu este posibila incidenta principiului disponibilitatii, in conditiile in care fapta are ca urmare moartea victimei. Cu toate acestea, art. 11 alin. (4), care stabileste ca actiunea penala „prevazuta la alin. (1) si (2)” se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, se refera inclusiv la infractiunea de neluare a masurilor de prevenire a atacului canin care a avut ca urmare vatamarea corporala cauzatoare de moarte. Intr-o asemenea ipoteza, este, desigur, evidenta lipsa de logica interna a reglementarii, care o priveaza de eficienta si lasa neacoperita modalitatea de declansare a actiunii penale.
Se poate presupune ca aceasta va fi pornita din oficiu, dar, la fel de bine, se poate presupune ca va fi pornita doar la plangerea prealabila a rudelor apropiate. Dar norma juridica, in special cea de natura penala, trebuie sa contina reglementari riguroase, cea supusa, in cazul de fata, controlului de constitutionalitate fiind insa ambigua si lipsita de precizie. Aceeasi este situatia si in ceea ce priveste fraza a doua a alin. (4), care prevede ca impacarea partilor inlatura raspunderea penala, intrucat, de vreme ce victima a decedat, nu este posibila ipoteza impacarii partilor.

Asadar, art. 11 contine o multitudine de inadvertente, prezentand deficiente grave de redactare care ii confera un caracter neconstitutional. Curtea observa ca, in ceea ce priveste tehnica legislativa, textul ar fi trebuit elaborat fie ca o norma speciala, cu reglementari distincte, care sa creeze un regim sanctionator specific, fie ar fi trebuit sa impuna un sistem de sanctionare corelat cu cel prevazut de Codul penal pentru infractiunile de vatamare corporala. Or, art. 11 instituie un regim mixt si confuz, derutant atat pentru persoana care se poate afla in ipoteza normei, cat si pentru instanta chemata sa aprecieze cu privire la vinovatia acesteia si sa individualizeze in mod judicios pedeapsa corespunzatoare faptei, in functie de gravitatea urmarilor acesteia.
Este necesar ca textul sa fie regandit in ansamblul sau.

Deficientele art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2002, astfel cum au fost revelate in cele de mai sus, trebuie corectate de Guvern, in concordanta cu dispozitiile art. 147 alin. (1) din Constitutie. Incriminarea comportamentului periculos al proprietarilor sau posesorilor de caini periculosi sau agresivi este fara indoiala necesara, acesta reprezentand o amenintare grava la adresa vietii si sigurantei personale a cetatenilor. Norma penala sanctionatoare trebuie sa intruneasca insa, asa cum s-a aratat, exigentele de precizie, claritate si, implicit, previzibilitate, impuse, cu valoare de principiu, de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in materia dreptului la un proces echitabil.

Curtea observa totodata ca prevederile art. 11 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2002 au mai format obiect al controlului de constitutionalitate, fiind analizate insa prin prisma unor critici diferite. Prin Decizia nr. 234 din 9 martie 2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 324 din 11 aprilie 2006, raportandu-se la dispozitiile art. 16 alin. (1) si art. 24 alin. (1) din Constitutie, Curtea a respins ca neintemeiata exceptia de neconstitutionalitate. In cauza de fata, criticile formulate au relevat aspecte cu examinarea carora Curtea nu fusese investita in cadrul solutionarii exceptiei asupra careia s-a pronuntat prin decizia amintita. Prin urmare, reconsiderarea solutiei pronuntate cu acel prilej se justifica prin noutatea argumentelor invocate in prezenta motivare a criticii de neconstitutionalitate.

Curtea constata ca, in acord cu jurisprudenta sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, puterea de lucru judecat ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta. In consecinta, atat Parlamentul, cat si Guvernul, respectiv autoritatile si institutiile publice urmeaza sa respecte intru totul atat considerentele, cat si dispozitivul prezentei decizii.