Hotararea CEDO in Cauza Andreescu Muraret si altii impotriva Romaniei

In Cauza Andreescu Muraret si altii impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
presedinte, Elisabet Fura, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecatori,
si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 15 decembrie 2009,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 4.867/04) indreptata impotriva Romaniei, prin care patru cetateni ai acestui stat, doamnele Elena Andreescu Muraret si Maria Andreescu si domnii Valentin-Georgin Andreescu si Ioan Andreescu (reclamantii), care au sesizat Curtea la data de 10 noiembrie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati in fata Curtii de prima reclamanta, doamna Elena Andreescu Muraret. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan- Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 decembrie 2005, presedintele Sectiei a treia a decis sa comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 § 3 din Conventie, acesta a mai hotarat sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.
In Fapt

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantii s-au nascut in anul 1924, 1939, 1966 si, respectiv, 1975 si locuiesc in Bucuresti.
5. Faptele cauzei, asa cum au fost expuse de reclamanti, pot fi rezumate dupa cum urmeaza.
6. Prin Sentinta ramasa definitiva din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucuresti a admis actiunea in revendicare imobiliara introdusa de reclamanti impotriva Consiliului Municipiului Bucuresti si a societatii H., administrator al bunurilor statului. Instanta le-a recunoscut calitatea de proprietari pentru imobilul situat in str. Octav Cocarescu nr. 35 din Bucuresti, statuand ca nationalizarea sa, in temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile, fusese ilegala.
7. La data de 26 iulie 2001, reclamantii au sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o noua actiune in revendicare indreptata impotriva lui M.A. si M.E., carora statul le vanduse in anul 1976 o parte a imobilului aflat in litigiu. Ei s-au prevalat de Sentinta ramasa definitiva din data de 11 octombrie 2000, care le recunostea calitatea de proprietari ai intregului bun.
8. Prin Sentinta din data de 5 ianuarie 2002, instanta le-a admis cererea. Aceasta a apreciat ca, din moment ce nationalizarea fusese ilegala, bunul in cauza nu fusese niciodata scos din patrimoniul lor si ca titlul lor de proprietate prevala fata de cel al cumparatorilor M.A. si M.E., ce rezulta din contractul de vanzare-cumparare incheiat in anul 1976 cu statul.
9. Prin Decizia din data de 11 iunie 2002, Tribunalul Bucuresti a admis apelul formulat de M.A si M.E. si, pe fond, a respins actiunea reclamantilor. Acesta a decis ca tertii cumparatori fusesera de buna-credinta la data vanzarii si ca, in aceste conditii, reclamantii erau indreptatiti, in temeiul Legii nr. 10/2001, sa obtina o reparatie prin echivalent.
10. Prin Decizia ramasa definitiva din data de 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a confirmat temeinicia deciziei pronuntate in apel. Aceasta a subliniat ca instantele nationale erau inca obligate sa aplice legea speciala ale carei prevederi derogau de la dreptul comun, asa cum pe buna dreptate procedase Tribunalul Bucuresti in decizia sa din data de 11 iunie 2002.

II. Dreptul si practica interna pertinente
11. Prevederile legale si jurisprudenta interna relevante sunt descrise in hotararile Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250—256, §§ 31—33), Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57.001/00, CEDO 2005- VII, §§ 19—26), Paduraru impotriva Romaniei (nr. 63.252/00, §§ 38—53, 1 decembrie 2005) si Tudor impotriva Romaniei (nr. 29.035/05, §§ 15—20, 17 ianuarie 2008).

In Drept
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
12. Reclamantii sustin ca a existat o incalcare a dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza imposibilitatii lor de a se folosi de apartamentul ai carui proprietari au fost recunoscuti printr-o sentinta ramasa definitiva si devenita irevocabila. Eiinvoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilitatii
13. Guvernul invoca exceptia nerespectarii termenului de 6 luni, aratand ca hotararea judecatoreasca definitiva ce trebuie luata in considerare este Decizia din 14 ianuarie 2003 a Curtii de Apel Bucuresti, in timp ce cererea a fost introdusa in fata Curtii la data de 10 octombrie 2003.
14. Reclamantii se opun acestei exceptii.
15. Curtea considera ca imposibilitatea pretinsa de reclamanti de a beneficia, timp de mai multi ani, de dreptul de proprietate recunoscut prin Sentinta ramasa definitiva din data de 11 octombrie 2000, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, se analizeaza ca o situatie continua. Simplul fapt ca ei au incercat fara succes sa ii puna capat, solicitand, pe calea unei actiuni in justitie, restituirea in totalitate a bunului lor, nu schimba cu nimic aceasta constatare. In prezent, reclamantilor nu li s-a restituit bunul aflat in litigiu si nici nu au primit o despagubire la valoarea de piata a acestuia. Termenul de 6 luni prevazut la art. 35 § 1 din Conventie nu a inceput, asadar, sa curga in speta (a se vedea Todicescu impotriva Romaniei, nr. 18.419/02, § 16, 24 mai 2007, si Horia Jean Ionescu impotriva Romaniei, nr. 11.116/02, § 24, 31 mai 2007).
16. Prin urmare, exceptia Guvernului nu poate fi admisa. De asemenea, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, ea observa ca el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
17. Guvernul reitereaza argumentele prezentate anterior in cauze similare. El subliniaza in special circumstantele exceptionale care caracterizeaza in Romania mecanismul de restituire a bunurilor nationalizate sau de despagubire a fostilor proprietari, facand trimitere la jurisprudenta Broniowski impotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) si Jahn si altii impotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, 72.203/01 si 72.552/01, CEDO 2005-VI).
18. Reclamantii contesta caracterul real si efectiv al
sistemului de despagubire stabilit prin Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada
6 martie 1945—22 decembrie 1989, modificata prin Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente.
19. Curtea a afirmat deja in numeroase cauze ca imposibilitatea exercitarii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunurilor lor vandute de stat unor terti care le ocupau in calitate de chiriasi, combinata cu lipsa unei despagubiri la valoarea de piata a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, mentionata mai sus, §§ 39, 43 si 59; Porteanu impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, § 35, 16 februarie 2006).
20. In speta, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a se abate de la abordarea sa din cauzele mentionate mai sus. Vanzarea de catre stat a bunului reclamantilor ii impiedica pe acestia si in prezent sa isi exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotarare definitiva. Curtea considera ca o astfel de situatie echivaleaza, in absenta oricarei despagubiri, cu o privare de proprietate de facto.
21. Curtea aminteste ca, la data evenimentelor, in dreptul intern nu exista nicio cale de atac efectiva care sa le poata oferi reclamantilor o despagubire pentru aceasta privare (Strain, mentionata mai sus, §§ 23, 26—27, 55—56; Porteanu, mentionata mai sus, §§ 23—24 si 34—35). In plus, aceasta observa ca, pana in prezent, Guvernul nu a demonstrat faptul ca sistemul de despagubiri stabilit in iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 le permitea beneficiarilor acestei legi sa incaseze, in baza unei proceduri si a unui calendar previzibile, o despagubire in raport cu valoarea de piata a bunurilor de care au fost privati.
22. Aceasta concluzie nu exclude orice evolutie pozitiva pe care ar putea-o cunoaste in viitor mecanismele de finantare prevazute de aceasta lege speciala, in vederea despagubirii persoanelor carora, ca si reclamantilor, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.
23. Prin urmare, a avut loc si continua sa aiba loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
24. Conform art. 41 din Conventie,
„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
25. Reclamantii solicita, cu titlu de prejudiciu material, suma de 73.938 euro (EUR), reprezentand valoarea de piata a apartamentului in litigiu, a dependintelor sale si a terenului aferent, precum si suma de 10.000 EUR pentru daunele morale. In sprijinul cererii lor, acestia trimit o expertiza tehnica din data de 16 aprilie 2006.
26. Guvernul considera ca valoarea de piata a bunului litigios este de 64.403 EUR si transmite un raport de expertiza din luna mai 2006.
27. In ceea ce priveste prejudiciul moral pretins, Guvernul arata ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre suma solicitata cu acest titlu si pretinsa incalcare a Conventiei. El considera ca o eventuala hotarare a Curtii de constatare a incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1 poate constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral pretins de reclamanti.
28. Curtea reaminteste ca o hotarare prin care se constata o incalcare atrage pentru statul parat obligatia juridica, fata de Conventie, de a pune capat incalcarii si de a-i inlatura consecintele. Daca dreptul intern nu permite decat o inlaturare partiala a consecintelor acestei incalcari, art. 41 din Conventie ii confera Curtii puterea de a acorda o reparatie partii lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o incalcare a Conventiei.
29. Printre elementele luate in considerare de catre Curte atunci cand statueaza in materie se numara prejudiciul material, adica pierderile efectiv suferite ca o consecinta directa a incalcarii pretinse, precum si prejudiciul moral, adica repararea starii de temere, a neplacerilor si a incertitudinilor care au rezultat din aceasta incalcare, precum si a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo impotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
30. Ținand cont de informatiile de care dispune cu privire la preturile de pe piata imobiliara locala si de elementele furnizate de parti in aceasta privinta si avand in vedere neplacerile si incertitudinea pe care situatia litigioasa le-a provocat-o reclamantilor, Curtea, statuand in echitate, le acorda impreuna suma de 71.000 EUR, pentru toate prejudiciile confundate.

B. Cheltuieli de judecata
31. Reclamantii solicita rambursarea cheltuielilor de judecata, fara a preciza suma si fara a furniza documente justificative.
32. Guvernul observa ca reclamantii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi cheltuielile de judecata angajate. El nu se opune rambursarii acestora, cu conditia sa fie dovedite, necesare si sa aiba legatura cu cauza.
33. Curtea reaminteste ca, asa cum prevede art. 41 din Conventie, nu pot fi rambursate decat cheltuielile care au fost cu adevarat angajate, care au corespuns unei necesitati si care sunt intr-un cuantum rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova impotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).
34. Ținand cont de faptul ca reclamantii nu si-au justificat cheltuielile expuse, Curtea hotaraste sa nu le acorde nicio suma cu acest titlu.

C. Dobanzi moratorii
35. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
P E N T R U A C E S T E M O T I V E,
In unanimitate,
C U RT E A
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa le plateasca impreuna reclamantilor, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 71.000 EUR (saptezeci si una mii euro), pentru toate prejudiciile confundate, suma ce va fi convertita in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa fie majorate cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 19 ianuarie 2010, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier