Basmul inghetat din Pestera Scarisoara

Scara spre pestera
"Oare cu ce ne baga in pestera?" aud o intrebare repetata in urma mea. E o femeie plinuta, care isi taraia agatata de-o maneca geanta imitatie Louis Vuitton. "Cum pe jos? Atunci eu nu merg", spune femeia si se aseaza ofticata pe un scaun de plastic.

Privesc de vreo 20 de minute turistii care urca muntele, in cautarea unei pesteri. E ciudat cat de expresivi sunt oamenii atunci cand ii privesti mergand pe strada. Unii vorbesc singuri, altii isi intiparesc pe chip tumultul inimii lor. Acolo, in adancul Tarii Motilor, oamenii urca pe munte impreuna cu grijile, bucuriile, tabieturile si defectele lor.

Scarisoara e unua dintre cele mai cunoscute pesteri din Romania. Iar afluxul de turisti imi confirma ca oameni inca sunt interesati de astfel de lucruri. Din 40 in 40 de minute, un grup de cel putin 40 sau 50 de oameni coboara in pestera. Ii vezi apoi iesind pe poarta de acces, obositi si infrigurati (in pestera sunt 0 grade celsius), fiecare cu gandurile lui si cu amintirile lui legate de pestera din Ghetar. 

Traseul Cruce Rosie spre Scarisoara
Am pornit de dimineata, din Girda de Sus, pe traseul marcat “cruce rosie”, cu tinta clara sa ajungem la pestera Scarisoara. Furati de peisaj, am ratat chiar intrarea pe traseu (e ascunsa bine in spatele unui garaj) si am mers aiurea o vreme. Norocul nostru s-a chemat parintele satului, care ne-a indrumat sa mergem in sus, peste pasune, pe pamantul lui, sa trecem prin gard si sa urmam drumul de caruta prin padure. Cu chiu cu vai, am urcat o panta mai mult decat abrupta :) (in unele cazuri trebuia sa te tii si cu mainile de iarba, sa fii sigur ca poti inainta), am sarit un gard si ne-am trezit pe drumul pe care trebuia sa-l urmam chiar de la inceput.

Stiu ca oamenii poarta grijile si bucuriile lor chiar si pe munte din cea mai sigura sursa: si eu fac asa. Dupa vreo trei kilometri de urcus sustinut, cu foarte foarte putin timp inainte ca lucrurile sa se imbunatateasca semnificativ, mi-a trecut prin cap ideea ca nu mai pot si ca trebuie sa facem cale intoarsa. Stiu, gandesti ca sunt un orasean tipic, ma descurajez rapid atunci cand e sa fac efort. :) Culmea e insa ca in cazul asta am continuat.

Drumul in sine e spectaculos in prima parte, atunci cand mergi prin padure si prin pasuni trasate de garduri din lemn. Apoi, cand incepi sa mergi pe drumul forestier care duce la Scarisoara, iti piere destul de rapid cheful de drumetie. Masini dintre cele mai diverse urca spre Scarisoara, ignorand pietroaiele din drum si zgomotul din ce in ce mai accentuat pe care il face motorul. Oameni imbracati de oras te privesc cu un sentiment de mila amestecata cu dispret, in timp ce masina lor te ingroapa intr-un val urias de praf. Cateodata cred ca masinile ar trebui interzise pe anumite trasee. Sau ca traseele montane, daca tot e sa existe, sa fie croite in alta parte. Dar, cum nu e nici rolul si nici locul meu sa ma plang, sa continuam calatoria, spre taramul fermecat al Ghetarului Scarisoara.

Parcarea ghetarului Scarisoara
Dupa vreo 5 kilometri, ajungem in sfarsit in “parcarea” ghetarului, un loc populat de rulote din care localnici vand sucuri, clatite si placinte. Nu lipsesc nici goarnele de tip vuvuzela, nici palariile australiene si nici toate celelalte kitsch-uri pe care le intalnim de obicei in targurile moderne. Pare ca Scarisoara, in plin proces de armonizare europeana si mondiala, ar fi adoptat placeri culturale din mai multe state, incercand sa multumeasca deopotriva chinezi, indieni, taiwanezi si romani.

Parcarea e plina de masinile care ne depasisera pe drum. Stiu ca sunt rautacios, dar ma distreaza mai ales tinerii incaltati in tenisi, balerini ori slapi, care si-au proptit niste ochelari de soare pe ochi si care se indreapta agale spre Scarisoara, creand senzatia ca sunt asteptati cu gala acolo. Ghetarul s-a gatit sa ii primeasca.

Ghid bun la toate, mai putin la povestit
La pestera te asteapta o cabana mica, de lemn, in care gasesti ghidul-taxator-vanzator de ilustrate. Biletul de intrare costa 7 lei, iar intrarea se intampla la ore fixe. La poarta pesterii, un sistem de racleti (gard care se invarte, permitand intrarea unei singure persoane), strajuit de o camera de luat vederi, incearca sa-i potoleasca ghidului intentiile nepoliticoase. Pentru ca mai vazusem Scarisoara, de data asta am preferat sa astept la cabana ghidului intoarcerea grupului de vizitatori. Si asteptarea mi-a dat prilejul sa observ multe lucruri interesante.

Spre deosebire de alte pesteri pe care le-am vizitat, Scarisoara nu e deloc pusa in valoare. Dincolo de niste pliante si de un afis scrijelit pe o tabla la intrarea in pestera, nu prea ai de unde sa afli lucruri. Nu simti deloc faptul ca intri intr-un taram binecuvantat de natura. Ghidul, pe care nu-l cunosc si nici nu vreau sa-l supar, pare mai degraba preocupat sa scape de vizitatori decat sa le explice o poveste cu cap si coada. De fapt, am vazut lucrul asta la mai toate monumentele istorice / naturale / alta natura pe care le-am vizitat la noi. Romanilor le e lene (ca altfel nu-mi explic) sa creeze o poveste in spatele atractiei respective. Si odata ce mergi in alte tari si vezi ca oamenii aia iti arata un bolovan la marginea strazii si zeci de pagini scrise si povestite despre istoria si legendele ce-l inconjoara, incepi sa te intrebi de ce nu facem si noi la fel.

Tara Motilor, un loc cu oameni altfel
Pentru ca sunt totusi in concediu, prefer sa ma gandesc la lucruri bune, asa ca observ femeile care vindeau clatite si sucuri naturale. Dialogul din inceputul articolului e un mic exemplu de traditie ardeleneasca, cu obiceiuri uitate de dinaintea introducerii calendarului pe stil nou. De fapt, daca privesti oamenii locului, n-ai cum sa nu observi faptul ca seamana extrem de mult cu pozele vechi pe care le-ai vazut in vreun album uitat de vreme. Ardealul, prins de veacuri intr-o lupta continua de identitate nationala, si-a pastrat intacte multe dintre obiceiurile stravechi, incercand astfel sa faca fata afluxului de modernism. Sunt curios cum o sa faca fata asaltului de vuvuzele. :)

Coborarea, cam o ora
La coborare, ne-am intalnit cu multi oameni care urcau gafaind, incercand sa-si controleze setea de intoarcere acasa. Fara exceptie, am primit aceeasi intrebare de la toti cei cu care ne-am intalnit: “mai e mult?”. Stiind ce-i in inima lor, am preferat sa le spunem ca mai e, dar ca urcusul greu se va termina in curand. Sa fie si o veste rea si una buna, macar. :)

Dupa 13 kilometri de mers (plimbarea in sine are 10 km, noi am mers cam 3 in plus), pe un traseu frumos si urat in acelasi timp, am ajuns in Garda de Jos, locul unde ne lasasem masina. Si am pus punct aventurii care se chema “Pestera Scarisoara”. Un loc pe care te invit sa il colinzi atunci cand ai timp. Dar nu cu masina, ca-i pierzi tot farmecul. Incearca sa urci pe jos, da-ti timp si lasa-ti nervii acasa. O sa vezi ca, intors de acolo, o sa te simti putin mai puternic decat atunci cand ai plecat.

Viziteaza Romania pentru ca merita, nu pentru ca zice Udrea
Pana atunci, hai sa ne amintim ca Romania e frumoasa si ca merita vizitata, hai sa ignoram mitocania unora dintre romani si sa le strangem mana oamenilor de admirat din tara asta. Si nu, nu vorbesc despre proiectul Doamnei Udrea, care ar trebui dusa acolo cu masina, sa vada cat de greu se poate ajunge spre Arieseni venind dinspre Deva. Drumul in cauza, Deva – Brad –Rosia Montana se poate califica usor in topul celor mai proaste drumuri pe care am avut ocazia sa circul vreodata. In zecile de kilometri dintre localitatile de mai sus, aproape ca iti rupi masina incercand sa scapi cu viata dintr-un soi de sosea plina de craterele unor plombari de mult incetate. La fel si in cazul punctelor de atractie turistica locala, prost semnalizate si aproape lipsite de orice forma de popularizare.

Asa se termina etapa Scarisoara din calatoria noastra de vara. Cine stie, daca genul asta de povestire e primit bine, poate ca o sa-ti spun si cum a fost la Pestera Ursilor, la cascada Varciorog sau in alte locuri pe care le-am vazut zilele trecute.

O saptamana frumoasa iti doresc ;).

PS
Am preferat sa nu-ti descriu eu Pestera, pentru ca n-as reusi decat sa iti spun ce poate vedea un amator. Las, in schimb, profesionistii sa iti spuna de ce merita sa vezi acolo: articol, articol, articol.