Adio, dar rămâi cu mine: 1 ianuarie și mirajul unui nou început (spre mai bine)

1 ianuarie, mirajul unui nou început, ziua pe care o așteptăm ca să ne schimbăm, ca să începem să facem ce n-am făcut toții anii ăștia până acum. M-am uitat peste așa-zisa rezoluție croită anul trecut, în care îndemnam din adâncuri oamenii să fie mai toleranți, mai respectuoși și mai iubitori de sine. Anul ce-a trecut însă m-a pus în primul rând la un așa spectacol al intoleranței și lipsei de respect cum nu credeam c-am să pot să tolerez. Nu-i nimic, am îngroșat șoricul.

În anul ce-a trecut m-am gândit însă de cel puțin optsprezece ori să plec. Nu neapărat din cauza clasei politice și a ridicolului pe care-l văd zilnic împrejur, ci mai mult din cauza vremii. Mă simt neputincioasă în fața celor două sezoane pe care clima din România le derulează (cu ușoare întrepătrunderi). Da, detest din suflet vara; mai ales vara asta sufocantă din București, care nu seamănă deloc cu verile copilăriei mele. Pe undeva, în agonia mea după zile mai răcoroase, cred că am pierdut cea mai mare parte a lui 2018 tânjind cu ochii pe termometru. Dar cam atât despre anul care a trecut...

Îmi pare că rezoluțiile personale, esențialmente egoiste, sunt de prisos în anul care tocmai a început. Ceea ce vreau să spun e că trăim vremuri care ne cer mai mult ca niciodată să fim lăbărțați în gândire, iar nu individualiști. Mai puțin concentrați pe bucățica noastră, mai aplecați spre comunitatea din care facem parte și cum ne înșurubăm zilnic în ea. Aș putea, sincer, să îndur cu lunile o vară de coșmar, într-o societate care merge înspre mai bine și vrea asta cu tot dinadinsul. Momentan, mă uit înainte și văd arșită pretutindeni.

Recunosc că mi-ar plăcea să văd mai multă revoltă în jur, de genul aceleia care nu se lasă căpăcită cu vorbe goale. Mi-ar plăcea ca revolta de la volan să se răsfrângă nu asupra celorlalți participanți la trafic, ci asupra celor pe capul cărora cade responsabilitatea (lăsată fără conținut, se pare) pentru problemele lor. Căci există o vie, gargantuescă revoltă în majoritatea oamenilor pe lângă care trec, orientată în mod greșit împotriva celor care nu au nicio vină. Barbară, așa cum e folosită acum, nu folosește deloc societății noastre, în care-mi pun sincer speranțele că voi îmbătrâni. Educată, în schimb, ne-ar scoate înainte, acolo unde vrem să fim.

Am irosit anul acesta argumente solide în discuții doar pentru că factorul imprevizibilului s-a întrezărit. Cea mai plăcută surprindere însă mi-au dat-o românii care au început, care de unde, să arate că nu mai sunt impasibili la bătaia altora de joc. Recunosc că n-am intrat în anul trecut cu speranța asta, să văd oameni, până atunci înfipți în carapacea lor, cum se ridică. E nevoie de mai mult pentru a iniția o schimbare decât poate oferi contextul întâii zile din calendar, dar e un pretext bun ca să ne gândim cum să facem să dăm înainte.

Prin urmare, tot ce-mi propun eu în 2019 e să-i fac pe alții să se gândească mai puțin la ei înșiși și mai mult la noi toți.