Adevăratele roluri toxice în relațiile de muncă

În mediul profesional, conflictele sunt nedorite, pentru că ele pot cauza eșecul unor proiecte, conduc la absenteism, lipsa implicării, stagnare, productivitate scăzută și nemulțumiri mocnite. Cu toate acestea, ele sunt inevitabile, deoarece în mediul de lucru oamenii antrenează competențe diferite, au intenții care nu sunt întotdeauna convergente, precum și moduri diferite de a-și organiza activitatea și de a se raporta la rezultatele obținute. În plus, gândurile, sentimentele și acțiunile tuturor sunt influențate de tipare psihice diferite, iar aceste tipare sunt răspunzătoare de neînțelegerile dintre noi și uneori sunt purtătoare de încărcătură emoțională negativă.

În 1968, psihiatrul Stephen Karpman teoretiza Triunghiul Dramatic, descriind trei roluri toxice sau tipologii care apar în interacțiunea dintre persoanele aflate în conflict: Persecutorul, Victima și Salvatorul. Acestea au legătură, printre altele, cu formarea conexiunilor timpurii din creierul nostru, care ne modelează întreaga percepție asupra lumii, asupra propriei persoane și a celor din jur. Cunoașterea acestor realități privind dezvoltarea și funcționarea sistemului nostru nervos ne ajută să ne asumăm responsabilitatea pentru stilul propriu de relaționare, să recunoaștem și să reglăm adecvat acele aspecte problematice, cum sunt și următoarele trei roluri considerate toxice:    

1. Persecutorul – este acel șef sau coleg autoritar și radical în relațiile cu ceilalți. Acesta adoptă o poziție perceptuală de superioritate, conform căreia doar el este OK, ceea ce îl îndreptățește să le ceară tuturor să facă tot ce le spune. Tendința principală este de a-și impune într-o manieră agresivă punctul de vedere și valorile proprii, disprețuind alte idei decât cele care îi aparțin. O persoană care intră în rolul persecutorului practică în mod constant critica, pretinzând că intențiile sale de a te corecta sunt constructive. Pentru a te convinge că dreptatea este de partea lui, apelează frecvent la manipulare, iar dacă este cazul, nu ezită să treacă la amenințări, șantaj sau chiar sabotaj. Glumele sale, pe care le consideră nevinovate, sunt de fapt mușcătoare, așa că ele induc celor vizați un sentiment de umilire și inadecvare. De asemenea, în viziunea unui persecutor, diferit înseamnă greşit. Te poți aștepta să te declare vinovat de orice lucru care nu funcționează bine, iar dacă nu te conformezi și îl refuzi, va lua totul personal.

Tiparul persecutorului ignoră faptul că nu putem schimba cu adevărat comportamentul altcuiva, astfel încât să-i determinăm pe cei din jur să se poarte întotdeauna cum ne dorim noi. Tot ce putem face este să acționăm asupra propriilor comportamente și să acceptăm că acei colegi de serviciu care gândesc și acționează altfel decât noi nu urmăresc neapărat să ne contrazică. Cel mai probabil, ei pur și simplu percep realitatea și viața într-un alt mod. De aceea, renunțarea la postura de persecutor este cea mai înțeleaptă decizie, în măsura în care găsim puterea de a ne recunoaște această fațetă a personalității, ce există în stare latentă în fiecare dintre noi.

Ieșirea din rolul de persecutor presupune, înainte de orice, cultivarea unei atitudini asertive. În situații conflictuale, a spune ceea ce te deranjează este un demers delicat, însă necesar. Important este că acest lucru se poate face și fără atacuri la persoană, adică fără a răni sentimentele “oponenților”. O modalitate etică și eficientă de a comunica propriile nemulțumiri înseamnă: să descrii, în termeni cât mai obiectivi, comportamentul care te-a deranjat; să vorbești despre emoțiile tale în legătură cu acel aspect; să soliciți un comportament nou, expunând variantele pe care le preferi, astfel încât să acorzi celuilalt ocazia de a alege.  

2. Rolul de salvator – este un alt tipar comportamental toxic, susceptibil să provoace probleme în interacțiunile de la locul de muncă și nu numai. Aparent inofensiv sau perceput chiar favorabil în primă instanță, salvatorul acționează conform devizei “Lasă-mă să te ajut!”. Un astfel de coleg ar putea fi dorit și bine primit în cadrul unei echipe, dar în scurt timp se va dovedi că relaționează cu ceilalți într-o manieră nesănătoasă. El își oferă permanent ajutorul căutând, mai mult sau mai puțin conștient, să-i controleze în acest fel pe cei din preajmă. Consecințele atitudinii sale sunt negative, deoarece afectează autonomia celorlalți, le îngrădește capacitatea de gândire și de acțiune, le influențează deciziile. Salvatorul ripostează dacă nu primește recunoștință pentru ajutorul acordat și ajunge, mai devreme sau mai târziu, în ipostaza celui dezamăgit și frustrat. În eventualitatea în care unii colegi vor încerca să se desprindă de influența lui, îi va acuza de trădare, transformând atmosfera de așa-zisă colaborare într-un climat din ce în ce mai ostil. În cele din urmă, conștientizarea că sacrificiile sale nu au ecourile dorite îl transformă pe salvator în persecutor. Astfel, rolurile toxice se dovedesc a fi interschimbabile.

Ieșirea din cercul vicios se produce în momentul în care ne poziționăm egal în raport cu celălalt. Renunțarea la rolul de salvator presupune să admiți că nu ești în măsură să faci lucruri în locul altora. Alternativa sănătoasă este să fii un susținător, ajutându-i pe cei care au nevoie de tine să devină, la rândul lor, persoane independente. Transpunerea acestei idei în context profesional ar însemna, atât din partea unui șef, cât și din partea celorlalți colegi, să dozeze în mod optim sprijinul acordat altor membri ai echipei. Este vorba de acel principiu binecunoscut, exprimat într-o manieră cât se poate de plastică: “Dacă vrei să hrănești pe cineva, nu îi da pește, dă-i o undiță și învață-l să pescuiască!”

3. Rolul de victimă – este revendicat de tipul colegului căruia i se întâmplă toate relele și care se declară frecvent pe cale să cedeze nervos. Pentru că în subconștient îi place să fie compătimit și este dornic să primească atenție, colegul-victimă va exagera circumstanțele vitrege pe care le are de înfruntat. Totodată, nu va căuta cu adevărat soluții la problemele sale, nu își va asuma răspunderea și nici puterea interioară, preferând să se discrediteze și să se afunde în negativism. Victima este cea care va avea mereu pregătită o problemă pentru fiecare soluție pe care ai putea să i-o sugerezi. Încărcătura nocivă a acestui comportament îi va face pe cei din jur să se resimtă, cu atât mai mult cu cât victima le va cere tuturor, explicit sau implicit, să o trateze cu mănuși. Aceasta este o formă de a-i controla pe ceilalți prin emoții, deci o abordare tot atât de neetică precum celelalte două roluri descrise anterior.

Pentru a ieși din rolul său, victima ar trebui să abandoneze mentalitatea de copil neajutorat și să-și propună să devină un adult independent. Atât în mediul profesional, cât și în viața privată, persoanele care interacționează din poziția de victimă vor atrage simultan Salvatori dornici să îi protejeze, dar și Persecutori care la un moment dat se vor sătura de bârfele și lamentările lor.

Așadar, o privire de ansamblu asupra celor trei roluri sau tipare toxice prezentate permite sintetizarea următoarelor idei cu utilitate practică:

• Fiecare dintre noi poate să joace alternativ rolurile de Persecutor, Salvator și Victimă, fără să vrea și, de cele mai multe ori, fără ca măcar să își dea seama;
• Nu există persoane dificile; în realitate, oricare dintre noi poate fi perceput de altcineva drept o persoană dificilă, în funcție de afinitățile și predispozițiile naturale pe care le avem;
• În cazul unui conflict, etichetarea celuilalt (“Lăudărosul”, “Încăpățânatul”, “Agasantul” ș.a.m.d.) nu ajută cu nimic. În schimb, a separa comportamentul cuiva de persoana în sine este calea spre rezolvarea conflictului;
• Centrarea pe adversar se cuvine înlocuită cu centrarea pe soluție și adoptarea unei atitudini incluzive, exprimată prin replici de tipul “Am observat că avem unele probleme de comunicare”;
• Diferit nu înseamnă greșit, iar disponibilitatea de adaptare la perspectiva celuilalt creează premisele unei relaționări fără dificultăți;
• Soarta relațiilor noastre interpersonale determină calitatea vieții noastre.

În final, soluția universal valabilă pentru prevenirea situațiilor conflictuale sau pentru o mai bună gestionare a interacțiunilor nocive este dezvoltarea inteligenței emoționale, menite să te facă mai echilibrat, mai motivat, mai empatic și… mai simpatic. Un deziderat important în rândul celor care se preocupă de dezvoltarea personală, inteligența emotională reprezintă acel set de abilități care îți permit să explorezi și să-ți cunoști mai bine lumea interioară, să înțelegi propriile emoții și să îți calibrezi reacțiile. Astfel, rezultatele interacțiunilor pe care le ai cu cei din jur vor fi cele dorite și propuse în mod conștient, fără a mai fi cele dictate de instincte. Această măiestrie se atinge în timp, atunci când lucrezi constant cu tine, fie pe cont propriu, fie sub îndrumarea unui psihoterapeut, a cărui contribuție poate accelera procesul.

Psihologul și psihoterapeutul sunt profesioniștii care propun un demers științific onest și ghidează omenirea către cunoaștere de sine, evoluție, echilibru, fericire. Antrenați să nu avem prejudecăți, să analizăm orice perspectivă, să căutăm partea bună din orice situație și persoană, să fim optimiști și disponibili. Să fim oameni! Pe Andrei îl găsiți aici.