Am scris mai multe, aici, despre ordonanța de urgență oficializată anul trecut și care reglementează telemedicina. Însă dreptul pacientului de a refuza interacțiunea de la distanță cu medicul nu este prevăzut în acel act normativ, ci într-un proiect de Hotărâre de Guvern, care se află, acum, în dezbatere publică, la Ministerul Sănătății.

Dacă va fi oficializat în forma propusă, acest proiect va stabili că, pentru interacțiunea de la distanță, „[c]onsimțământul pacientului (va fi - n. red.) necesar pentru accesarea oricărei platforme sau pentru furnizarea oricărui serviciu prin telemedicină”. În afară de acest lucru, însă, nu există nicio altă prevedere. 

Unde e problema, atunci? Problema apare dacă mergem un pic în spate și ne uităm la celelalte reglementări din domeniu. Iar, aici, devine relevantă o prevedere din Legea 46/2003, care stabilește drepturile pacienților. Potrivit acesteia, un pacient are „dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale”. Consultarea unui pacient, față în față, presupune consumarea unor anumite resurse, nu? Dar consultarea prin telemedicina? Nu presupune consumarea mai puținor resurse, pentru că pacientul nu se prezintă, fizic, într-o unitate medicală?

În acest context, ar putea furnizorii de servicii medicale să spună, vreodată, că dreptul pacientului de a refuza consultul prin telemedicina ar putea fi limitat de lipsa unor resurse? Până la urmă, nimeni nu ar crede că dreptul pacientului de a refuza telemedicina este unul absolut, iar în situații speciale, cum e cea a unei pandemii, cineva ar putea să argumenteze că resursele sunt limitate și, pe cât posibil, consultul nu ar trebui să fie dat decât prin telemedicină.

Dorind să aflăm mai multe despre cum va fi aplicată, în practică, prevederea de care vorbeam mai sus, am trimis două întrebări Ministerului Sănătății, prin care i-am întrebat dacă dreptul de a refuza telemedicina are niște limite inerente și implicite și dacă va exista o metodologie suplimentară prin care să se clarifice situațiile în care se aplică asemenea limite.

Când am primit răspunsul, Ministerul, în mare parte, nu a făcut decât să repete avantajele și logica telemedicinei. În ultimul paragraf, însă, a scris următorul lucru: „Înainte de orice accesare a unei platforme sau pentru furnizarea oricărui serviciu prin telemedicină este necesar ca fiecare pacient să își exprime consimțământul, iar unitățile sanitare au obligația să dovedească existența consimțământului pacientului prin orice mijloc de probă”.

Un astfel de răspuns ar părea să confirme caracterul facultativ al interacțiunii prin telemedicină. În plus, Ministerul a insistat, în răspunsul său, pe caracterul alternativ - sau suplimentar - al telemedicinei. Cu alte cuvinte, telemedicina ar fi fost concepută să adauge la posibilitățile actuale de furnizare a actului medical, nu să le înlocuiască, neapărat. De pildă, în răspuns, Ministerul a mai menționat că „în condițiile situației epidemiologice la nivel mondial, generate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, Ministerul Sănătății, în calitate de garant al sănătății publice, suplimenteză și diversifică serviciile medicale pentru a răspunde în continuare nevoilor reale de sănătate ale populaţiei din comunităţi, dar şi a gestionării eficiente a resurselor umane și financiare din domeniul sănătăţii”.

Dar dacă acel consimțământ, de care vorbeam înainte, nu este liber? Cu alte cuvinte, pacientului i se cere consimțământul pentru furnizarea actului medical prin telemedicină? Dar dacă refuză? Îi este garantat, întotdeauna, actul medical? Ce se întâmplă cu resursele limitate, atunci? 

Probabil că lucrurile vor deveni mai clare odată ce normele vor fi adoptate, oficializate și aplicate, în practică. Deocamdată, cel puțin, lucrurile nu stau foarte clar, dacă ne uităm la situație, în contextul ei. Nu ajută nici faptul că acest drept de a refuza telemedicina este garantat printr-o hotărâre de Guvern și nu printr-un act normativ de valoarea legii.