Egalitate de sanse

            Este dificil de abordat o asemenea temã într-un articol care trebuie sã respecte canoanele limbajului juridic, dat fiind cã un comentariu de specialitate nu este în mãsurã sã ofere explicaþii asupra originii, implicaþiilor ºi posibilelor consecinþe ale legii. Tocmai de aceea, am preferat îmbinarea terminologiei de specialitate (inevitabil ezotericã, deci greu accesibilã majoritãþii) cu evidenþierea semnificaþiei sociale a actului normativ.

            Originea ideologiei egalitãþii, a discriminãrii pozitive ºi a corectitudinii politice trebuie cãutatã, bineînþeles, în universitãþile din Statele Unite ale Americii, iar promovarea la rangul de politicã de stat a avut loc în timpul administraþiei Clinton[1]. Atrãgãtoare din punct de vedere teoretic, nu este mai puþin adevãrat cã aceastã ideologie a generat nebãnuite convulsii ºi rãsturnãri de ierarhii, atrãgându-ºi deopotrivã admiratori ºi contestatari înverºunaþi. Era firesc, poate, ca vremurile de opresiune masculinã, dictatura bunului plac al arhaicului pater familias, sã umple rezervoarele de urã ale psihicului femeii;  tratatã fie ca simplu obiect sexual, fie ca maºinã de gãtit, fie ca îngrijitoare de copii, obiect al marginalizãrii politice, veºnic refuzatã carierei intelectuale, femeia ºi-a gãsit adãpostul sub stindardele asociaþiilor feministe, adepte ale discursului extremist, fapt de naturã a-i transforma, treptat, pe bãrbaþi în “marii perdanþi”, dupã expresia lui Pascal Bruckner. Revendicarile feministe ºi-au gãsit, în democraþiile liberale, consacrarea legislativã; s-a observat însã, prin efectele sociale ale noilor orientãri, cã terenul a fost insuficient pregãtit. Legea românã are bunul-simþ de a se opri la uºa alcovului, afirmând cã prevederile sale nu aduc atingere vieþii private a cetãþenilor[2] (art. 3). Nu acelaºi lucru se poate spune, de exemplu, despre SUA ºi Marea Britanie, unde noii democraþi ai lui Clinton ºi noii laburiºti ai lui Blair au impus “a treia cale”, un fel de aplicaþie practicã a teoriei corectitudinii politice, cu tendinþa de a  asalta inclusiv fortificaþiile vieþii intime. “Scopul politicii privitoare la familie trebuie sã fie promovarea deplinei egalitãþi sexuale în sfera domesticã, protejând interesele copiilor ºi ajutând la stabilizarea vieþii de familie. In domeniul familiei, gândirea celei de-a treia cãi nu favorizeazã tradiþionalismul ºi conservatorismul”[3] [Anthony Giddens, A treia cale ºi criticii ei]. Sã lecturãm legea:

            I. Terminologie.

            (1) Definind egalitatea de ºanse între femei ºi bãrbaþi, legiuitorul aratã cã prin aceasta înþelege “luarea în considerare a capacitãþilor, nevoilor ºi aspiraþiilor diferite ale persoanelor de sex masculin ºi, respectiv, feminin ºi tratamentul egal al acestora” (art. 1 alin. 2). Definiþia nu face altceva decât sã incite la rãstãlmãcire ºi abuz. Este destul de ciudat sã defineºti egalitatea ca “luare în considerare”; sigur cã orice act al omului ia în considerare o serie de factori, unii þinând de raþiune, alþii de instinct sau de împrejurãri. “Luarea în considerare” este mai degrabã un aspect al deliberãrii interne, o atitudine mentalã ºi nu constituie o unitate de mãsurã fericit aleasã pentru pentru cântãrirea egalitãþii de ºanse. Un exemplu: sã presupunem cã se organizeazã concurs pentru ocuparea unui post oarecare, iar angajatorul are de ales între doi aspiranþi: o femeie ºi un bãrbat. Bãrbatul dovedeºte aptitudini mai bune pentru postul respectiv, însã femeia are nevoi mai mari ºi aspiraþii nobile. Dacã va fi preferat bãrbatul, femeia s-ar putea simþi nedreptãþitã ºi discriminatã. L-ar acþiona în justiþie pe angajator ºi ar pretinde daune (al cãror cuantum nu va fi, cu siguranþã, neglijabil), pe motiv acesta nu i-a “luat în considerare” nevoile ºi aspiraþiile, net superioare contracandidatului. Avocatul va compune o impresionantã poveste a discriminãrii pe criteriul de sex. Avem o victimã ºi un cãlãu ºi ne este teamã cã nimeni nu va mai face loc în ecuaþie cuvântului “competenþã”.

            (2) In sensul sãu negativ, blamabil, termenul “discriminare” are douã accepþiuni: discriminare directã ºi discriminare indirectã. Prin discriminare directã, legiuitorul înþelege “diferenþa de tratament a unei persoane în defavoarea acesteia, datoritã apartenenþei sale la un anumit sex sau datoritã graviditãþii, naºterii, maternitãþii ori acordãrii concediului paternal” (art. 4 lit. a); prin discriminare indirectã se înþelege “aplicarea de prevederi, criterii sau practici, în aparenþã neutre, care, prin efectele pe care le genereazã, afecteazã persoanele de un anumit sex, exceptând situaþia în care aplicarea acestor prevederi, criterii sau practici poate fi justificatã prin factori obiectivi, fãrã legãturã cu sexul” (art. 4 lit. b). Legea reglementeazã ºi un al treilea tip de discriminare  -  discriminarea pozitivã  -  definitã ca “acele mãsuri speciale care sunt adoptate temporar pentru a accelera realizarea în fapt a egalitãþii de ºanse între femei ºi bãrbaþi ºi care nu sunt considerate acþiuni de discriminare” (art. 4 lit. d).

            (3) Principala problemã apare la definiþia hãrþuirii sexuale, definiþie excesivã în mãsura în care va constitui izvorul unei nejustificate surse de venit pentru tot soiul de “victime” avide de publicitate ºi îmbogãþire rapidã. Definiþia din Legea nr. 202/2002 se îndepãrteazã, din pãcate, de concepþia raþionalã a sancþionãrii abuzului de autoritate la locul de muncã.

            Conform definiþiei, prin hãrþuire sexualã “se înþelege orice formã de comportament în legãturã cu sexul, despre care cel care se face vinovat ºtie cã afecteazã demnitatea persoanelor, dacã acest comportament este refuzat ºi reprezintã motivaþia pentru o decizie care afecteazã acele persoane” (art. 4 lit. c). Fraza poate fi disecatã în douã componente: a) premisa  -  hãrþuitorul sã aibã un comportament legat de sex, despre care sã ºtie cã afecteazã demnitatea persoanei vizate; b) condiþia  -  comportamentul sã fie refuzat ºi sã reprezinte motivaþia pentru o decizie care afecteazã victima (sunt, de fapt, douã condiþii ce trebuie îndeplinite cumulativ: refuzul însoþit de o decizie motivatã efectiv de refuz).

            a) In primul rând, este dificil de demonstrat cã hãrþuitorul ºtie cã un anumit comportament afecteazã demnitatea unei anumite persoane. Se poate întâmpla ca un anumit gen de comportament (aluzii, expresii, propuneri, gesturi etc.) sã se înscrie într-un tipar psihologic al “agresorului” ºi sã fi fost, ca regulã, receptat în mod favorabil de diverse “þinte”; un refuz al “victimei” poate duce la concluzia cã hãrþuitorul ºtia cã îi afecteazã demnitatea? Greu de rãspuns, pentru cã, atunci când este vorba de seducþie ºi erotism, de jocul permisiunilor ºi al interdicþiilor, cuvântul “demnitate” sunã strident. Dacã ar fi sã ne luãm dupã dicþionare, demn înseamnã respectabil, rezervat, sobru. Ce doresc domnii ºi doamnele ce compun corpul legiuitor al României? Ca avansurile sexuale sã nu ºtirbeascã sobrietatea? Sã transforme jocul seducþiei în formularisticã seacã ºi morocãnoasã? Nimic mai ridicol, pentru cã pretenþia pare de neacceptat, în primul rând, pentru femeie: “o rãniþi dând dovadã de prea multã atenþie jocurilor pudorii ºi ale inteligenþei, la fel cum aþi rãni un copil dând dovadã de prea multã atenþie în ceea ce priveºte vârsta sau slãbiciunea sa. (…) Femeia poate oricând sã aleagã: fie cã ea se abandoneazã ca obiect sexual ºi se oferã fãrã scrupule (ceea ce îl surprinde profund pe bãrbat), fie cã vrea sã se facã recunoscutã ca subiect, sã se lase sedusã ºi sã refuze la nesfârºit etc. Ea poate oricând sã abandoneze un rol pentru altul, fãrã a fi din aceastã cauzã istericã, sau capricioasã, sau mai ºtiu eu cum: nu este psihologie, ci o strategie  -  fapt care îi conferã ºi în acest caz o superioritate absolutã asupra bãrbatului” [Jean Baudrillard, Strategiile fatale].

            b) Pe de altã parte, trebuie realizatã dubla condiþie ca avansul sexual sã fie refuzat ºi sã reprezinte motivaþia pentru o decizie care afecteazã victima. Inseamnã cã, pentru a putea vorbi de hãrþuire sexualã, agresorul trebuie sã aibã abilitarea de a adopta decizii apte sã prejudicieze persoana vizatã (de exemplu, o persoanã cu funcþie de conducere care concediazã sau retrogradeazã victima nereceptivã, un profesor care nu acordã notã de trecere elevei sau studentei). Rãmâne de demonstrat, în acest caz, legãtura dintre avansul refuzat ºi decizia prejudiciabilã, ºi ne este teamã cã tocmai aici vor apãrea marile exagerãri ºi deformãri de realitate. Pentru cã statele occidentale beneficiazã deja de o bogatã cazuisticã, semnalãm riscurile prin exemplificare. In privinþa universitãþilor americane, Edward Behr ne asigurã cã “ne aflãm aici în plin univers orwellian”, “ai impresia cã s-a revenit la delirul puritan al anilor ‘20”, pentru cã “violul ºi hãrþuirea sexualã, cel puþin aºa cum sunt percepute în sânul mediilor universitare, þin în cea mai mare parte de o adevãratã isterie colectivã”. De pildã, am fi tentaþi sã luãm drept o glumã proastã faptul cã “o profesoarã de un grad superior, într-o universitate prestigioasã, a reuºit sã scoatã de pe peretele unui birou din colegiu reproducerea unui tablou <insuportabil ºi care o incomoda>, un fel de <hãrþuire sexualã prin imagine interpusã>  -  era vorba despre Maja desnuda a lui Goya”. Un alt amãnunt semnificativ: “asociaþia profesorilor de colegiu þine un registru cu numeroasele cazuri de profesori concediaþi pentru hãrþuire sexualã fãrã nici cea mai micã dovadã decât acuzaþia studentei respective”, iar “la celebrul Seminar teologic din Chicago, profesorul Graydon Snyder, de ºaizeci ºi patru de ani, pastor protestant, profesor de religie comparatã, istoric cunoscut pentru studiile sale filozofice despre Sfîntul Pavel ºi scrierile despre arta medievalã creºtinã, a fost supus unei supravegheri stricte. Timp de mai multe luni, un agent al poliþiei interioare din universitatea lui i-a înregistrat chiar toate cursurile în scopul de a detecta tendinþele de hãrþuire sexualã verbalã”. 

            Exemplele de genul acesta sunt numeroase ºi confirmã tensiunea întreþinutã artificial între sexe de aceastã obsesie a hãrþuirii. Feminismului dur i se rãspunde deja cu un “masculinism” exacerbat: bãrbaþii au format asociaþii ºi ligi de combatere a feminismului ºi a “discriminãrii masculine”. “Este vorba în general de indivizi ruinaþi de pensiile alimentare abuzive, de taþi divorþaþi încercând sã-ºi recupereze copiii, sau de bãrbaþi acuzaþi de sexism în întreprinderea unde lucreazã” (E. Behr).  

Din punctul de vedere al definirii hãrþuirii sexuale prin Legea nr. 202/2002, se cuvine remarcat cã, sub aceeaºi denumire, este reglementatã ºi infracþiunea prevãzutã la art. 203^1 C.pen., însã definiþia infracþiunii este radical diferitã: “hãrþuirea unei persoane prin ameninþare sau constrângere, în scopul de a obþine satisfacþii de naturã sexualã, de cãtre o persoanã care abuzeazã de autoritatea sau influenþa pe care i-o conferã funcþia îndeplinitã la locul de muncã se pedepseºte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendã”. Evident, definiþia infracþiunii este mult mai raþionalã, pentru cã legiuitorul a avut înþelepciunea de a limita aria hãrþuirii sexuale la raporturile de muncã, iar fapta constituie infracþiune doar atunci când este comisã prin ameninþare sau constrângere. Pentru existenþa infracþiunii nu mai conteazã dacã subiectul activ a fost refuzat sau nu, ºi nici dacã eventualul refuz a atras o decizie de naturã a afecta victima.

            (4) In primul sãu capitol, legea defineºte ºi munca de valoare egalã, înþelegând prin aceasta “activitatea remuneratã care, în urma comparãrii, pe baza aceloraºi indicatori ºi a aceloraºi unitãþi de mãsurã, cu o altã activitate, reflectã folosirea unor cunoºtinþe ºi deprinderi profesionale similare sau egale ºi depunerea unei cantitãþi egale ori similare de efort intelectual ºi/sau fizic”. Probabil cã, în curând, se va considera cã este necesarã ºi înfiinþarea unei Comisii Naþionale a Egalitãþii Sexuale Comparate, dotatã cu rigle, ºabloane, cântare, greutãþi, carioci, rulete, aparate de mãsurat efortul intelectual, consumul neuronal etc.

            Problema este cã unor feministe autohtone le repugnã ºi “munca de valoare egalã”, pretinzând adesea cã programul de lucru este special conceput în scopul oprimãrii femeii, iar aparenta remuneraþie egalã la muncã egalã ascunde o altã formã a discriminãrii pe criteriul de sex (e drept, cu mult mai perfidã). Ironia a fãcut ca înºiºi parlamentarii bãrbaþi sã fie transformaþi în þinte pentru sãgeþile feministe. Astfel, Liliana Popescu pretinde cã “viaþa politicã este organizatã potrivit unor norme, valori ºi stiluri masculine. Orarul de lucru parlamentar, de pildã, este structurat conform stilului de viaþã masculin (se presupune tacit cã soþia având mai mult timp ºi responsabilitãþi domestice, este acasã, are grijã de copii ºi treburile casnice, în timp ce bãrbatul se ocupã de treburi politice)” [L. Popescu, Integrarea europeanã a României? Participarea politicã a femeilor, în revista de studii feministe “Analize”, nr. 7/2000]. Aceeaºi autoare le imputã bãrbaþilor României (tuturor, se pare), pur ºi simplu, “falimentul economic ºi politic al României dupã 10 ani de la rãsturnarea regimului dictatorial-sultanistic  -  dar în mod discrepant, femeile, puþinele care sunt în funcþii înalte trezesc reacþii critice extreme. Este un misoginism naþional: femeile sã fie puse la locul lor. <Nimeni nu loveºte în doamna Zoe Petre pentru cã e apropiatã preºedintelui, ci pentru cã e atât de aproape de decizia politicã> (Stancov)”[4]. Deºi putem accepta cã, pe scena politicã a României postdecembriste, mai puþine reprezentaþii au fost date de femei, credem cã reacþiile critice vizau mai degrabã calitatea prestaþiei lor “artistice”, decât apartenenþa la un anumit sex. Nu putem sã nu remarcãm cã politica la vârf a fost dominatã de diletantism, inculturã, mediocritate ºi rapacitate, indiferent de sex. Ce calitãþi deosebite, cunoºtinþe sau abilitãþi politice le-au recomandat, pentru funcþia de parlamentar, pe doamnele Floarea Calotã, Irina Loghin, Mitzura Arghezi sau Ileana Stana-Ionescu? Ni se pare de neacceptat pretenþia ca o persoanã sã aibã acces la o funcþie importantã pentru simplul motiv cã este femeie, adicã din raþiuni ce þin exclusiv de discriminarea pozitivã, iar nu pentru aptitudinea sa obiectivã de a face faþã cu succes exigenþelor funcþiei respective. Ea riscã statutul de prezenþã pur decorativã ºi nu reuºeºte decât sã amplifice sentimentul de neîncredere în autoritãþile statului.

            Pe de altã parte, meritã subliniat cã prezenta legislaturã a marcat o creºtere spectaculoasã a numãrului de femei din Parlament: dacã în legislatura 1992 – 1996 erau 15 femei deputat ºi 2 femei senator, iar în 1996 – 2000 au fost 15 femei deputat ºi 3 femei senator, s-a ajuns ca, în prezent, 38 dintre deputaþi ºi 11 dintre senatori sã fie femei. Este însã evident cã marea majoritate a acestor doamne nu trezeºte deloc “reacþii critice extreme”, pentru cã propria mediocritate le face invizibile. Câþi dintre cetãþenii României au fie ºi vagi cunoºtinþe despre activitatea politicã a doamnelor Mitrea Manuela, Dreþcanu Doina-Micºunica, Bãlãºoiu Amalia, Cliveti Minodora sau Afrãsinei Viorica (aceasta din urmã, o adevãratã veteranã a Parlamentului, având în vedere cã din 1992 pânã în prezent ocupã funcþia de deputat) ?

            Lecþia corectitudinii politice a fost însuºitã ºi la nivel de Guvern, autoritate ce se poate mândri ºi cu strãlucite aplicaþii practice: patru dintre actualii miniºtri sunt femei, iar ”egalitatea de ºanse” pare a fi mai aproape decât oricând de triumf. Totuºi, la acest capitol, meritã amintit cu câtã stupoare a fost primitã, acum doi ani, instalarea domniºoarei inginer Anca Boagiu în funcþia de ministru al transporturilor (dacã nu greºim, la vârsta de numai 32 de ani)[5]. Oricât le-ar displãcea acest fapt adepþilor corectitudinii politice, nici femeile nu sunt scutite de ascensiuni dubioase. De aceea, nu ºtim dacã nu cumva o fireascã reacþie de indignare este tradusã, în limbajul feminist, prin sintagma eufemisticã “misoginism naþional”.

            II. Egalitatea de ºanse ºi tratament între femei ºi bãrbaþi în domeniul muncii.

            Prin egalitatea de ºanse ºi tratament între femei ºi bãrbaþi în relaþiile de muncã legea înþelege accesul nediscriminatoriu la: alegerea ori exercitarea liberã a unei profesii sau activitãþi; angajare în toate posturile sau locurile de muncã vacante ºi la toate nivelurile ierarhiei profesionale; venituri egale pentru muncã de valoare egalã; informare ºi consiliere profesionalã, programe de iniþiere, calificare, perfecþionare, specializare ºi recalificare profesionalã; promovare la orice nivel ierarhic ºi profesional; condiþii de muncã ce respectã normele de sãnãtate ºi securitate în muncã, conform prevederilor legislaþiei în vigoare; beneficii, altele decât cele de naturã salarialã ºi mãsuri de protecþie ºi asigurãri sociale (art. 6 alin. 1 din Lege). Pânã aici, nimic de obiectat, însã mai greu de acceptat este dispoziþia din art. 7 alin. 2, conform cãreia “angajatorii sunt obligaþi (s.n.) sã îi informeze sistematic pe angajaþi, inclusiv prin afiºare în locuri vizibile (s.n.), asupra drepturilor pe care aceºtia le au în ceea ce priveºte respectarea egalitãþii de ºanse ºi tratament între femei ºi bãrbaþi în relaþiile de muncã”. Cum s-ar putea interpreta un asemenea text? Probabil cã angajatorii vor fi nevoiþi sã facã loc în schemele de personal unor activiºti ai corectitudinii politice, propagandiºti – comisari ai ideologiei pe care Patapievici a denumit-o, în mod inspirat, “comunismul american”. “Informarea sistematicã” a angajaþilor nu poate însemna altceva decât organizarea periodicã a unor ºedinþe de propagandã în favoarea noii ideologii, iar “afiºãrile” anunþã revenirea în forþã a lozincilor educative, de data aceasta sub pretextul egalitãþii sexelor. Nu gãsim nici un alt sens pentru textul art. 7 alin. 2 din Lege, de vreme ce, în privinþa unor acte normative cu mult mai importante, nu existã obligaþia “informãrii sistematice” ºi a afiºãrii. De pildã, de ce nu au angajatorii obligaþia de a-ºi informa periodic angajaþii, inclusiv prin afiºare, asupra drepturilor fundamentale ale acestora la un nivel de trai decent, la muncã ori la ocrotirea sãnãtãþii[6] ?

            Obligaþiile angajatorilor nu se limiteazã însã la informarea angajaþilor asupra drepturilor la respectarea egalitãþii de ºanse. Angajatorii trebuie sã prevadã în regulamentele de ordine interioarã sancþiuni disciplinare pentru angajaþii care “încalcã demnitatea personalã a altor angajaþi”, comiþând acþiuni de discriminare sau hãrþuire sexualã (art. 11 lit. a). Aceste “sancþiuni disciplinare” nu sunt precizate, dar se aplicã “în condiþiile prevãzute de lege” (conform Codului muncii, aceste sancþiuni ar putea fi mustrarea, avertismentul, diminuarea retribuþiei ºi a indemnizaþiei de conducere, retrogradarea în funcþie sau în categorie, desfacerea disciplinarã a contractului de muncã). Legea va oferi, probabil, alibiuri perfecte angajatorilor care îºi vor concedia lucrãtorii inezirabili pe motivul comiterii unor acte de hãrþuire sexualã (“regina probelor” fiind, indiscutabil, declaraþia victimei). Aceasta deoarece, în raporturile de muncã, chiar ºi gesturile inofensive pot cãpãta statutul de hãrþuire sexualã: art. 10 extinde definiþia hãrþuirii sexuale din art. 4 lit. c), statuând cã este discriminare dupã criteriul de sex orice comportament definit drept hãrþuire sexualã, având ca scop crearea la locul de muncã a unei atmosfere de intimidare, de ostilitate sau de descurajare pentru persoana afectatã[7].

            Este greu de înþeles maniera în care însãºi legea instigã la abuz, prevãzând obligaþia pentru angajatori de a aplica “imediat dupã sesizare (s.n.) sancþiunile disciplinare împotriva oricãrei manifestãri de hãrþuire sexualã la locul de muncã”. Acest enunþ induce ideea cã nu este nevoie decât de o sesizare pentru pedepsirea hãrþuitorului, orice investigaþie în vederea stabilirii concordanþei sesizãrii cu realitatea fiind consideratã pierdere de timp.

            In fine, în domeniul raporturilor de muncã, Legea nr. 202/2002 impune stabilirea de clauze privind interzicerea discriminãrii pe criteriul de sex atât la negocierea contractului colectiv de muncã unic la nivel naþional, cât ºi la negocierea contractelor colective de muncã la nivel de unitãþi. De asemenea, contractele colective trebuie sã includã ºi clauze privind modul de soluþionare a sesizãrilor formulate de victimele discriminãrilor (art. 13).